Am ajuns să ne obişnuim cu neobişnuitul. Într-o vreme, tânjeam după normalitate, iar acum concedem că şi anormalitatea este un fel de normalitate (altfel) înţeleasă. Aşa cum clasicii visării marxiste ne învăţau cu libertatea ca necesitate înţeleasă, ceea ce este, să recunoaştem, cu mult mai acceptabil decât ceeea ce ni se oferă, ideologic şi aplicativ, astăzi.
Îl urmăresc plin de interes şi, uneori, de admiraţie, pe preşedintele Traian Băsescu. Nu întreprinde, de fapt, nimic, dar se agită, în văzul tuturor, fără încetare. Are multă energie, e numai nerv, voinţă şi „ambiţie”, cum a ţinut să sublinieze la ultima întâlnire (din această săptămână, căci poate urma şi o alta) cu reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Şeful statului suplineşte perfect absenţa din viaţa concretă şi publică a Guvernului şi a Parlamentului. Se întâlneşte cu sindicatele şi cu patronatele, se duce la întâlnirile internaţionale la care participă prim-miniştri, negociază cu forurile mondiale şi cu băncile europene, discută cu agricultorii, cu magistraţii, cu procurorii, cu poliţiştii, cu sereiştii, adică face tot ce ar trebui să facă (şi) Emil Boc.
Greşesc, aşadar, cei care-l consideră pe premier ca fiind un soi de lacheu preaplecat al preşedintelui; dimpotrivă, acesta, preşedintele, e în serviciul premierului, căruia-i face, cu supuşenie, treaba. Iată, chiar săptămâna viitoare se va întâlni şi cu sindicatele cadrelor didactice, pentru a dezarmorsa tensiunile acumulate printre profesori. Se simte, zice domnia-sa, sensibil, cum îl ştim, împovărat de promisiunile pe care le-a făcut acestora (de fapt, cu mult mai mult decât promisiuni, le-a dat o lege-n toată regula, aprobată de Parlament şi promulgată, în grabă, la Cotroceni). Vrea să-şi ia o piatră de pe inimă (spre a le-o oferi, probabil, altora, spre purtare). Nobil impuls! Atâta doar că nemulţimirile dascălilor sunt atât de multe şi atât de adânci, încât rănile lor nu pot fi chiar aşa uşor de cicatrizat, cu o simplă bătaie pe umăr şi o glumiţă deplastă, legată de chiulul de la ore şi de ţigara fumată pe şest.
În ceea ce priveşte Parlamentul, acolo vacanţa este una perpetuă. Mircea Geoană se preocupă de Senat cam cât Elena Udrea de turismul ecumenic (lăsat baltă, până una-alta, în favoarea croazierelor pe o Dunăre românescă având maluri sărace şi lipsite de atracţii reale, poate doar cu excepţia crâşmei lui Mircea Dinescu, unde taraful autentic-popular „Mambo Siria” poate aduna câţiva aurolaci şi doi-trei beţivi însetaţi de orice altceva decât de poezie). Cât priveşte Camera Deputaţilor, preşedinta acesteia întârzie ca la redez-vous-urile din cocheta-i primă tinereţe, atunci când nu uită de-a binelea să vină, realizând, atunci, exact ceea ce ar fi realizat venind la un loc de muncă potrivit Robertei Anastase precum Sportul doamnei Ritzi, Cultura domnului Paleologu, de mic şcolit de „Principele” lui Machiavelli, sau Educaţia doamnei Andronescu, pe care moţiunea liberală ar putea-o şifona puţin, dacă „aliaţii” democrat-liberali acţionează cum şi-au pus în minte în chiar aceste zile.
Aşa că hai să fim de acord că, în lipsa Guvernului şi a Parlamentului, n-avem ce face decât să ne mulţumim cu ce ne-a rămas, măcar pentru câteva luni.
Constantin Mirea
