Aflat în mijlocul flăcărilor, sfântul creştin nu arde, ci dirijează focul precum un stăpân atotputernic.
Sfântul Polycarp a fost unul dintre primii creştini martirizaţi, despre care s-au găsit destule mărturii care să autentifice execuţia sa cu totul neobişnuită.
În timpul vieţii, Sfântul Polycarp fusese episcopul oraşului Smyrna (cunoscut astăzi sub numele de Izmir, în Turcia) în timpul Imperiul Roman. În anul 155 d.H., când avea deja 86 de ani, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug de către împărat, deoarece nu voia să renunţe la credinţa într-un unic Dumnezeu. Ca mărturie a morţii sale cu totul ieşită din comun, vom cita o scrisoare a unuia dintre membrii Bisericii din Smyrna, scrisoare de o autenticitate indiscutabilă: „După ce Sfântul Polycarp şi-a terminat rugăciunea şi i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi, călăul a aprins focul. Flăcările au izbucnit imediat, cu forţă.
Şi atunci noi, cei cărora ne fusese dat să fim martorii acestei minuni am văzut cum flacăra a descris un arc, asemenea velei unei corăbii într-o zi cu vânt şi a format un soi de zid rotund de foc în jurul trupului celui martirizat. Iar el stătea acolo, în mijlocul flăcărilor care nu-l atingeau şi, în loc să ardă, străluceau ca aurul sau argintul topit. În aer s-a răspândit o mireasmă foarte plăcută, parcă arsese cineva tămâie sau altă esenţă scumpă. Văzând că trupul Sfântului Polycarp rămânea neatins chiar în mijlocul flăcărilor, judecătorul a ordonat călăului să-l înjunghie cu un pumnal. Acesta din urmă a îndeplinit prompt comanda şi când a scos pumnalul din pieptul Sfântului, din rană a început să curgă atât de mult sânge, încât a stins focul. Toată mulţimea s-a minunat de puterea credinţei în Dumnezeu.” După ce Sfântul Polycarp a murit, focul a fost aprins din nou, iar corpul a fost incinerat. (A.M.)
