Idealul frumuseţii a fost întruchipat cu prisosinţă de arta Greciei antice. Lumea grecilor antici era caracterizată prin competitivitate. Dovadă în acest sens, sunt celebrele Jocuri Olimpice reînviate cu succes în secolul al XIX-lea de baronul de Coubertin.
Un oraş veritabil grecesc se definea printr-o viaţă civică dinamizată de competitivitate, cu locuri specifice activităţilor muzicale, comerciale, sportive, educaţionale sau teatrice. Templul grec era, de asemenea, impunător şi riguros, o adevărată expresie a democraţiei. Religiosul şi artisticul merg mână în mână cu politicul. Noţiunea de frumos era acasă la grecii antici. Pictorii de vase, meşteri destul de rafinaţi, au inventat reprezentarea în raccourci: o fi zis el Homer că Ahile avea un scut rotund, dar pentru a-i da această impresie celui care admira pe o cupa pântecoasă scene de luptă din războiul troian, scutul trebuia reprezentat dintr-o perspectivă strivită. Nici sculptorii nu sunt mai prejos.
Ei studiază cu înfrigurare proporţiile trupului omenesc, stabilesc măsuri ideale cum ar fi canonul lui Policlet, dar în acelaşi timp se adaptează ochiului viclean al privitorului. Celebrul conducător de car de la Delfi, care dă tuturor impresia unei pefecţiuni senine, este, în realitate, exagerat de înalt, iar partea inferioară a corpului său este disproporţionat de mare în raport cu cea superioară, şi asta, bineînţeles, pentru a crea privitorului o imagine perfectă a ceea ce era reprezentat prin artă. „Generaţia lui Fidias, cea a lui Miron şi cea succesivă a lui Praxiteles realizează un soi de echilibru între reprezentarea realistă a frumuseţii corpului omenesc, respectând canoanele anatomice.
Sculptura greacă nu idealizează un trup abstract, ci e mai degrabă este în căutarea unei Frumuseţi ideale, făcând o sinteză a trupurilor vii, prin care se manifestă o Frumuseţe psiho-fizică, menită să armonizeze sufletul şi corpul, adică Frumuseţea formelor şi bunătatea sufletului; este idealul acelei Kalokagathia, a carei expresie se regăseşte şi în versurile lui Sapho şi în structurile lui Praxiteles. Dar, odată cu apariţia artei elenistice, apolinicul calm, senin şi sobru, vizibil în lucrări ca Discobolul de Miron sau Afrodita din Cnidos, al cărui original fusese sculptat de Praxiteles, este înlocuit de o artă dionisiacă, sălbatică, dinamică, violentă şi senzuală, ce face apel tot la legendele homerice, ca în grupul statuar Laocoon sau în sculpturile reprezentându-l pe Alexandru Macedon.
Viorica Romaşcu
