Identitatea de apărare şi securitate europeană = ideea dezvoltării unei identităţi de apărare europeană a apărut din două considerente:
-în cursul ultimilor ani Europa a fost confruntată cu un climat în care au apărut mai multe focare de instabilitate în jumătatea estică a continentului, Bosnia – Herţegovina, Kosovo, etc;
-declinul relativ în angajamentele de apărare ale Statelor Unite a lăsat un gol pe care Europa nu a reuşit să-l umple.
În consecinţă, ultimii câţiva ani au constituit un prilej de a scoate în evidenţă limitele unei alianţe cum este Alianţa Nord Atlantică – NATO, ce se defineşte în primul rând în raport cu pericolul extern, în vreme ce în paralel am asistat la o conştientizare tot mai mare a necesităţii existenţei unei entităţi politice, motivată de interese comune care să facă faţă noilor provocări la adresa securităţii în Europa.
În acest context, Consiliul NATO ce a avut loc la Bruxelles în ianuarie 1994 a recunoscut importanţa definirii unei identităţi europene specifice în ceea ce priveşte securitatea şi apărarea. Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi cu prilejul consiliului ce s-a desfăşurat la Berlin la 3 iunie 1996, unde a fost elaborat conceptul Forţelor Comunitare de Intervenţie Rapidă. La întâlnirea la vârf din ianuarie 1994, miniştrii Alianţei au subscris la acest concept, el fiind o modalitate de a folosi capacitatea militară a NATO în operaţiuni conduse de Uniunea Europei Occidentale – UEO sub controlul politic şi conducerea sa strategică.
Europa va avea şi ea elementele sale în structura militară NATO, ce vor îndeplini funcţii de comanda şi vor reprezenta atât NATO cât şi Europa. Dispozitivele de comandă europene de acest gen trebuie să poata fi identificate şi trebuie să fie suficient de bine structurate, astfel încât să permită convocarea rapidă a unei forţe operaţionale eficiente şi coerente din punct de vedere militar. F.M.
