Fratele meu trăieşte în Statele Unite şi câştigă 1.800 de dolari pe lună. Fratele meu a dorit să-şi cumpere un apartament, în Brooklin, care valora 180.000 de dolari. După două zile un avocat i-a prezentat nişte acte la semnat şi fratele meu a putut să-şi cumpere acel apartament. El a obţinut credit de la o bancă care avea un birou pe strada lui. Banca i-a spus că dacă nu-şi plăteşte datoria o să-i ia apartamentul, dar fratele meu nu e prost şi îşi plăteşte ratele la fix. Banca nu i-a cerut dovadă de la preşedintele asociaţiei de locatari, certificat de moştenitor şi nici ultima notă de la restaurant.
Aceasta nu e o povestire pentru copii idioţi, ci un semnal pentru preşedinţii, directorii, general managerii din băncile cu sediul în România. Eu am un salariu confidenţial şi am dorit să împrumut de la o bancă, mai precis Finans Bank, suma de 60 de milioane de lei vechi. La sediul din bulevardul Ion Mihalache, am întâlnit o atmosferă foarte plăcută: tinere elegante, fardate, rujate şi foarte politicoase. Aceste tinere elegante etc. s-au dovedit mai viclene decât mi-am imaginat: erau obsedate de împrumutul pe care vreau eu să-l fac.
De patru ori m-au trimis înapoi la sediul firmei unde lucrez pentru că nu am ataşat portretul color al primarului de sector, că nu am desenat o păpădie în colţul din dreapta-sus al fiecărei pagini sau că nu a semnat domnul Tăriceanu lângă domnul Băsescu, ci oblic faţă de acesta. Aceste pretenţii au avut un efect devastator asupra doamnei de la Resurse umane, care îmi completase adeverinţa de salariu. La a patra înfăţişare în faţa dânsei, mi-a aruncat în cap o călimară de cerneală de tip vechi, şi-a muşcat vecina de birou de ureche, a făcut cerere de pensionare înainte de vreme şi a început să cânte „Internaţionala” în ritm de hip-hop.
După aceste aventuri m-am îndreptat spre altă sucursală a aceleiaşi bănci, purtând în suflet şi în minte speranţa unei rapide naţionalizări a tuturor mijloacelor fixe şi mobile din ţara noastră. Surpriza a fost pe măsura intenţiilor mele criminale: tot o tânără elegantă etc. mi-a admis actele, stimaţi contribuabili şi cetăţeni. Nu m-a trimis nicăieri, nu m-a obligat să dau notă explicativă pentru fiecare literă din ştampilă şi, în general, n-a avut nici o pretenţie în plus faţă de actele prezentate.
Capitalul străin a adus în România o serie de îmbunătăţiri a activităţilor bancare: scăderea mediei de vârstă a funcţionarilor până la indecenţă, a organizat „team-bulding”-uri cu personalul, la munte şi la mare şi a făcut, în general, mişcări pe care la ei în ţară n-ar îndăzni nici măcar să le viseze. Datorită socializării forţate la care au fost supuşi, tinerii şi tinerele lucrătoare din sistemul bancar străino-românesc n-au mai apucat să deprindă câteva mărunţişuri: de ce se află ei acolo şi cam ce trebuie să facă. În general sunt un tip cumpătat, dar trebuie să recunosc că, de la o vreme, merg pe stradă în ritmul unui şlagăr ceva mai vechi, de prin -90, care începe aşa: „Nu ne vindem ţara”.
P.S. Acest articol nu este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. De-abia aştept o cât de mică intenţie de „drept la replică” a junei care se ocupă de PR, marketing sau advertising pentru ca să-i dau în cap cu reportofonul şi cu mâna stângă a colegului meu, care a fost martor la toate aceste minunate întâmplări pe care vi le-am istorisit.
Horia MERCA
