În 1991, ministrul de Finanţe de atunci, George Danielescu, declara că există 900.000 de cetăţeni în evidenţa CEC, de la care statul a încasat circa 70 de miliarde de lei, reprezentând plata în avans pentru cumpărarea unui autoturism Dacia, înscrişi înainte de 1989 şi până la data declaraţiei. Un simplu calcul aritmetic ne dezvăluie o afacere fabuloasă: la o paritate de 8,74 de lei pentru un dolar, cât era cursul valutar atunci, rezultă peste opt miliarde de dolari de care a beneficiat statul român (atât cel comunist, al lui Ceauşescu, cât şi cel democratic al altor… escu) din partea populaţiei, bani rulaţi în economia naţională şi care au produs beneficii. Cei înscrişi pe listele de cumpărători şi care au avansat statului bani pentru susţinerea producţiei de autoturisme n-au primit niciun fel de dobândă, maşina le-a fost livrată după mulţi ani, iar unii dintre ei, câteva zeci de mii, n-au primit nici până în ziua de azi, „obiectul” contractului, autoturismul Dacia 1300.
În 1962, preşedintele Consiliului de Minştri, Ion Gheorghe Maurer, a emis o hotărâre prin care se stabilea că „autoturismele se vând persoanelor care au depus la CEC o sumă egală cu preţul de vânzare a autoturismului solicitat”. În 1969, Ilie Verdeţ semnează o altă hotărâre a Consiliului de Miniştri, care stabilea preţul cu amănuntul al autoturismului Dacia 1300 standard la 70.000 de lei. În 1990, vine rândul noii puteri instalate, prin Petre Roman, să se ocupe de „problema Dacia”. Printr-o hotărâre de guvern el stabileşte un nou preţ al autoturismului, în fapt o mărire unilaterală a preţului, în afara oricăror norme juridice referitore la contracte.
Astăzi se face un caz nemaipomenit de câte ori cineva, de bună credinţă, cere modificarea unor contracte păguboase pentru România, invocându-se intangibilitatea unui contact între părţi. De ce nu funcţionau aceste pricipii şi atunci când s-au luat măsurile abuzive împotriva celor înscrişi la cumpărarea unei Dacia este un mister. Intermediarul dintre uzina producătoare şi cumpărător era decedata Întreprindere de Distribuire a Materialelor Sportive (IDMS), rebotezată, după 1990, Comautosport. La data emiterii hotărârii de către guvernul Roman, la centrele IDMS se aflau circa 14.000 de autoturisme Dacia. Maşinile s-au pierdut în… focul prefacerilor capitaliste. Evident, la preţ vechi! Un tun de zile mari pentru guvernanţi şi tovarăşii lor.
Pentru cei care aveau banii depuşi de mai mulţi ani, preţurile se majorau de la o lună la alta, fără a li se da posibilitatea să ajungă cu plata la zi. Din cei câteva sute de mii de depunători, majoritatea şi-a retras banii, care se devalorizau de la o zi la alta. Au mai rămas, pentru istorie, vreo 12.000 de naivi, care mai continuă şi astăzi războiul cu statul pentru a-şi dobândi un autoturism sau banii, la valoarea de astăzi, ţinând cont de indicele de inflaţie care a acţionat până acum. Unii dintre ei au banii depuşi la CEC din 1982!
Maurer şi Verdeţ ar câştiga voturile depunătorilor
În 1990, a luat fiinţă Asociaţia pentru Protecţia Cumpărătorilor de Autoturisme-APCA, formată din foştii depunători la CEC, având personalitate juridică. Aceasta a dat în judecată Guvernul României, Ministerul Finanţelor şi Comautosport. În primele instanţe, petenţii au pierdut datorită unor hotărâri lipsite de orice logică şi de suport juridic. Una dintre motivaţii a fost că nu exista un raport contractual între stat şi cetăţean, fiindcă acesta îşi putea retrage banii oricând. Ceea ce instanţa nu a vrut să vadă este formularea destinaţiei banilor, care era explicită pentru cumpărarea unui autoturism, nicidecum pentru economisire, dobânda fiind exclusă din ecuaţie. În două cuvinte putem să rezumăm situaţia astfel: ceea ce era legal pentru Maurere şi Verdeţ şi în folosul oamenilor, este ilegal pentru justiţia post decembristă, prin Judecătoria Sectorului 1 şi Curtea de Apel Bucureşti.
Magistraţi cu note mici la facultate
Toţi juriştii consultaţi au fost unanimi în a recunoaşte: contractele dintre cetăţeni şi stat sunt perfect legale şi valabile deoarece întrunesc condiţiile cerute de procedura specifică a contractelor. Şi Codul Civil, prin multe din aricole referitoare la contracte, susţine cauza depunătorilor. Doar magistraţii Tribunalului Bucureşti şi, din nou, ai Curţii de Apel nu sunt de acord cu prevederile legale în domeniu. Relevant despre felul cum se respectă legea în România este faptul că Ministerul de Finanţe şi-a autoaprobat amânarea plăţii taxei de timbru la depunerea apelului în instanţă. În oglindă avem cazul celor două bătrâne care nu au plătit la timp o amendă de 600.000 de lei. Ele nu numai că nu au fost scutite sau amânate cu plata, ci au fost încarcerate.
„Gazeta satelor” învinge justiţia română
Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat, la vremea respectivă, în alte două cazuri similare cu cel al APCA. În primul caz, a dat dreptate publicaţiei „Gazeta satelor”, care a achitat, în avans, un ARO 244 D la Comautosport, după care a refuzat să mai plătească diferenţa de preţ. În alt caz, o societate comercială din Cluj a primit în schimbul banilor depuşi pentru patru autoturisme doar trei, motivându-se creşterea preţului de vânzare. Şi în acest caz Curtea Supremă s-a pronunţat corect: „Comautosport trebuie să livreze autoturismele la preţul fixat la data convenţiei”, ceea ce dovedeşte lipsa de unitate în aplicarea legii. Ce s-a putut rezolva, legal, în două cazuri minore, nu s-a putut în al treilea, cu mii de păgubiţi şi în care valoarea despăgubirilor ar fi fost incomensurabil mai mare.
Comisie interministerială cu rezultate zero
Pentru soluţionarea litigiului s-a înfiinţat chiar şi o comisie cuprinzând mai multe ministere: al industriilor, de finanţe şi al privatizării. Propunerile APCA au fost de restituire eşalonată a valorii actuale a sumelor depuse cu dobânda aferentă sau de restituire a contravalorii actuale a unei Dacia. UDMR, prin deputaţii Ferenc Pecsi şi Deszo Garda, a formulat o propunere legislativă, susţinând că, după 1990, statul român a moştenit obligaţiile contractuale pe plan intern, iar CEC, instituţie financiară cu capital de stat trebuie obligată să consituie un fond, din profitul realizat, cu care să despăgubească depunătorii. Aceste bune intenţii au rămas, cum altfel, în stadiul iniţial, după bunul obicei al locului, iar cetăţenii cu buzele umflate.
Curtea de la Strasbourg, înfrăţită cu Judecătoria sectorului 1
APCA a înaintat o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de la Strasbourg. În 2001, agentul guvernamental Roxana Rizoiu, care apăra interesele statului român în litigiile cu persoanele fizice române, a transmis răspunsul nefavorabil, pentru reclamanţi, al Curţii, care a declarat inadmisibilă reclamaţia asociaţiei. Mecanismul de funcţionare al acestei instanţe este greu de definit şi de înţeles de către cetăţenii români, proveniţi dintr-o lume defazată la capitolul justiţie. La Strasbourg se judecă încălcări fundamentale ale drepturilor omului şi nu se intervine asupra legislaţiei existente în domeniu. Ceea ce nu face obiectul CEDO, este la îndemâna judecătorilor români, care nu au nevoie decât de un exemplar din Codul Civil fără pagini lipsă şi de multă independenţă.
Horia Merca
