Conform proiectul noului cod penal, aprobat de guvern la data de 25 februarie 2009, incestul şi prostituţia nu vor mai fi considerate infracţiuni, fiind dezincriminate. Proiectul noului cod penal a fost iniţiat de fostul ministru al Justiţiei Monica Macovei şi finalizat sub mandatul actualului ministru Cătălin Predoiu. În varianta supusă dezbaterii publice la 24.01.2008 incestul şi prostituţia erau prevăzute ca infracţiuni în art. 382, respectiv în art. 389, dar în forma finală a proiectului aprobată de guvern la data de 25.02.2009 aceste infracţiuni au fost eliminate. Numeroase prevederi ale noilor coduri sunt controversate, dar preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc şi ministrul Justiţiei au afirmat în mod repetat că noile coduri nu ar trebui să fie aprobate de parlament conform procedurii legislative obişnuite, ci fără dezbatere, prin asumarea răspunderii guvernului. Sursa: www.just.ro
„Istoria“ prostituţiei în România
În pofida atitudinii tradiţionale de femeie, în Evul Mediu prostituţia era răspândită atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. În vremea lui Vodă Caragea, la Bucureşti, numărul de prostituate, denumite kiramale şi talanite, era atât de mare încât i s-a sugerat domnitorului să impună taxe speciale pe „comerţul” practicat de ele, ceea ce i-a adus venituri însemnate. Odată cu răspândirea prostituţiei au luat o largă amploare şi bolile, din care sifilisul a avut efecte devastatoare, fapt remarcat şi de medicii români în perioada de dezvoltare a igienei şi medicinei publice. Prostituţia de tip instituţionalizat, sub forma caselor de toleranţă, a cunoscut o mare înflorire, mai ales în perioada interbelică, „emblema” ei reprezentând-o celebra „Cruce de Piatră” din cartierul Dudeşti, segregată de alte zone ale Bucureştiului prin tradiţionalul „felinar roşu”. În cadrul ei lucrau târfele cu conduită, înregistrate legal la poliţie şi examinate periodic medical. Încăperile erau sordide, iar condiţiile igienice dintre cele mai proaste. Totuşi, o mare parte din bucureştenii vârstnici îşi amintesc şi astăzi cu „nostalgie” de acest loc, în care au avut pentru prima dată o legătură sexuală cu o femeie, care i-a iniţiat în primele taine ale erotismului.
Statul tolerează, dar nu face trotuarul
Alături de prostituţia tolerată de stat, prostituţia de stradă, ocazională sau sistematică şi fără autorizaţie era extrem de răspândită în Capitală şi în alte oraşe ale ţării. Regimul comunist, prin rigorile sale impuse de „morala de tip nou”, a pus capăt prostituţiei legalizate, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Date fiind privaţiunile materiale şi tentaţiile oferite de această profesie, numeroase tinere practicau prostituţia, în restaurante, baruri şi hoteluri de lux, văzând în acest fel singurul mod de a câştiga avantaje materiale substanţiale, eventual o ofertă de căsătorie. Alteori chiar organele de represiune stimulau prostituţia, utilizând-o în scopuri politice, cooperând cu profesionistele pentru a obţine informaţii despre străini.
Damele postcomuniste
După decembrie 1989, prostituţia a ieşit din relativul ei anonimat şi din semiclandestinitatea ei, pentru a cunoaşte o largă expansiune. Dincolo de propria opţiune a unor prostituate exersate sau ocazionale de a practica această ocupaţie în Turcia şi Japonia sau mai nou în Italia şi Spania, a apărut o adevărată „industrie a sexului”. Alteori prostituţia este patronată de aşa-zisele agenţii matrimoniale care nu sunt altceva decât bordeluri care se eschivează de la lege, a căror cunoştinţă este mediată de patron, care îşi asumă rolul de proxenet. O categorie aparte de prostituate pentru cazul României o reprezintă cele care îşi desfăşoară activitatea în zonele de parcare, special amenajate de-a lungul unor şosele principale, pentru TIR-urile conduse de şoferii străini, în special turci. O parte importantă dintre aceste parcări nu duc lipsă de aceste prostituate, cum este de exemplu cazul zonei care leagă Râmnicu Vâlcea de Staţiunea Călimăneşti. Prostituţia juvenilă este de asemenea extrem de răspândită în România, „copiii străzii” furnizând un veritabil „debuşeu” atât pentru pedofilii români, cât şi pentru cei străini. Pe de altă parte, în traficul cu carne vie sunt incluşi şi copiii. O serie de cazuri de adopţie din anii trecuţi, în condiţiile existenţei unei legislaţii deficitare, nu erau altceva decât forme disimulate de recrutare pentru prostituţie.
Legală sau ilegală, prostituţia tot funcţionează – diferă doar contextul
În martie 1996 au fost adoptate modificări şi completări ale Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea delictelor de prostituţie şi proxenetism, separat de Codul Penal şi Codul de Procedură, adoptate de Senat, dar respinse de Camera Deputaţilor. Conform modificărilor menţionate, „atragerea de persoane, sub orice formă, săvârşită în localuri, parcări, pe străzi sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea, în acelaşi scop, a unei persoane la săvârşirea unor astfel de fapte”. Completările la legea menţionată se adaugă celor aduse Codului Penal, care pedepsesc actul de prostituare cu privare de libertate de la 6 luni la 4 ani, o pedeapsă mai severă decât cea aplicată înainte de 1990.
În pofida acestor măsuri cu caracter legislativ şi a acţiunilor sporadice întreprinse de organele de poliţie, prostituţia are o mare extindere în România, parţial şi datorită eficacităţii reduse a controlului în acest domeniu. Deşi moraliştii apreciază că prostituţia trebuie interzisă, trebuie precizat că în România de astăzi nu comercializarea sexualităţii ca atare reprezintă veritabila problemă, ci toate celelalte probleme sociale asociate cu ea: violenţa, agresiunea, exploatarea economică şi sexuală a prostituatei şi mai ales răspândirea bolilor asociate (sifilisul şi SIDA). Între 1992-1995 au fost înregistrate numai în Bucureşti 5.800 de cazuri de sifilis contactat în urma unor relaţii cu partenere de ocazie. Numai o singură prostituată, bolnavă de sifilis şi SIDA, a reuşit să îmbolnăvească 156 de bărbaţi.
Octavian Marin
