Aveam 22 de ani. S-a întâmplat undeva după ora 21. M-a prins pe undeva în faţa blocului, unde locuiam, la Universitate, în spatele Arhitecturii.
Am crezut că este o explozie nucleară pentru că atmosfera se umpluse de un praf alb. Totul se clătina, ca în desene animate. Se auzeau zgomote nefireşti, mi s-a părut că trăiesc ceva paranormal. Nu mi-am dat seama că, în jurul meu, multe clădiri se prăbuşiseră. Am urcat, pe scări, să văd ce fac părinţii mei. Erau bine, mobila din casă, se cam plimbase. Stăteam la etajul opt. Tata a plecat la ziarul unde lucra, eu, cu mama, am coborât în faţa blocului. Am vorbit cu vecinii toată noaptea. Unul dintre vecini era profesor universitar, pe la Facultatea de geologie. Ne-a speriat şi mai rău, spunând că vor urma şi alte cutremure.
În timpurile acelea, informaţiile circulau doar din om în om în România, pentru că media, practic, nu exista. Aşa am aflat ce nenorociri se întâmplaseră, în Centrul Bucureştiului şi nu numai. Spre dimineaţă, mama şi cu mine, neam hotărât să ne ducem în apartamentul nostru, de la etajul opt, de unde stabilisem că ne vom muta cât se poate de repede (nu s-a întâmplat nici până astăzi). Multe vase erau cioburi, doar o sticlă cu vin nu se mişcase, din locul ei. Ne-a ajutat să adormim mai uşor.
Au urmat zile de încrâncenare. Ceauşescu juca un rol important, susţinând că trebuie salvaţi oamenii de sub dărâmături. Cu timpul, rănile s-au vindecat şi clădirile s-au cârpit, lumea a uitat, eu nu. Cel puţin, noi, bucureştenii, ne-am lamentat cu ideea că s-au făcut reparaţii capitale şi structurile de rezistenţă, ale imobilelor sunt bune. Este aiurea.
Când am început să îmi fac o familie şi am putut să îmi cumpăr şi un apartament, am ales un bloc nou. Când am putut să am un cuvânt de spus, privind biroul unde lucrez, am ales clădiri noi. Tinerii colegi ai mei au zâmbit.
Statistic, cu toate cutremurele mici, care au mai fost, avem şanse mici să scăpăm de încă unul mare. Am observat, luni seara, la Sinteza Zilei că şi Sorin Oprescu ştie asta. Cel puţin, în primarul general al Capitalei avem un sprijin, cât se poate. Al doilea şi cel mai important este în Dumnezeu, la fiecare, după cum merită.
PS. Scriam, ieri, despre nişte muncitori care împing aerul pe Bulevardul Unirii, în faţa ferestrei unde lucrez eu. Astăzi, au fost mutaţi mai spre Casa Poporului, ceea ce mă face să cred că presa are putere.
Horia Tabacu
