De mai bine de două săptămâni, m-am mutat cu biroul pe Bulevardul Unirii, undeva la mijloc, între Casa Poporului şi Piaţa Unirii. Am ferestre mari, la stradă, şi, ca orice român, mă uit pe geam.
Zona nu pare aşa de populată, cu toate că blocurile sunt locuite, iar la două balcoane am văzut şi rufe la uscat. Tot ce există aici s-a născut după cutremurul de la 4 martie 1977, dar nu numai. Gândind, o parte din mine pe stil vechi, mă simt într-o zonă privilegiată, a Bucureştiului, în vecinătatea uneia dintre cele mai mari construcţii de pe Planetă. Totuşi, pe aici nu prea se întâmplă nimic. Nu văd copii, nici măcar câini vagabonzi – asta însemnând că locatarii au sufletul strâns şi nu dau nici resturi, pentru că aşa o fi mai bine şi mai discret. Cine o locui în jurul biroului meu?
Iarba a început să crească, maşini bune sunt parcate, guguştiuci tot caută printre buruieni, magazine nici nu sunt, sau par să fi fost demult. Pe carosabil este curat, poate pentru că trec foarte puţini oameni, ca şi cum ar fi o zonă anume, interzisă, nedorită, neinteresantă, sau, pur şi simplu, uitată.
Tot ma gândesc, pe la începutul anilor î80, când se făceau demolări, pe aici. Pe la mijlocul anilor -87, când se arăta cea mai deosebită zonă din lume, tot pe aici, de fapt, mă gândesc mai mult la trecerea timpului şi la deşertăciunea deşertăciunilor.
Ceva tot se întâmplă, de mai bine de două săptămâni, de când m-am mutat cu biroul pe Bulevardul Unirii. Sute de muncitori, îmbrăcaţi în verde şi portocaliu, se strâng sub fereastra mea şi se răspândesc, timid, pe scuarul de pe mijlocul bulevardului. Conform normelor în vigoare, vin devreme, pentru că aşa îi aduce rata, de prin jurul Bucureştiului, stau ciorchine, până vine un fel de şef al lor. Le spune ceva, dar nu se întâmplă mai nimic pentru că intră într-o pauză de masă. Apoi se răspândesc pe scuarul dintre Casa Poporului şi Piaţa Unirii. Auzisem că ar schimba borduri, sau că ar amenaja spaţii verzi. Nu se vede nimic. Am reţinut doar că Sorin Oprescu doreşte să înfrumuseţeze această zonă, motiv pentru care nu putem decât să îi fim recunoscători.
Primarul general al Capitalei mai are multe proiecte, despre care mulţi râd. Eu nu îmi permit, pentru că îmi văd lungul nasului. El a fost ales. Poate el vede ce eu nu o să văd niciodată. Din acest motiv nu îmi permit să mă amestec în planuri, aparent paranormale, despre fântâni cântătoare şi autostrăzi zburătoare, dar măcar ce văd pe geam pot să scriu.
Pentru că toţi aceşti muncitori ar putea fi utili prin alte părţi, dacă tot îi deranjăm şi îi mai şi plătim.
Horia Tabacu
