Uriaşii sunt figuri de mitologie sau de basm cu chip de om, mari, vânjoşi, voinici, înalţi de mai mulţi stânjeni, cu pasul de o de poştă, cu capul cât trei ocale domneşti sau mare cât o baniţă.
Ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului. Uneori sunt descrişi ca nişte ciclopi, cu un singur ochi în frunte şi hrănindu-se cu carne de om. De asemenea, e frecvent tipul de poveste cu copilul de Uriaş care aduce acasă în palmă (sau poală) un om cu plugul cu boi, ca pe nişte jucării, iar părinţii îi explică divinatoriu pieirea propriei stirpe şi înlocuirea ei cu fiinţe mărunte.
În anumite zone din Oltenia şi Transilvania Uriaşii se mai numesc şi Jidovi. ("Mitologie românească" – Marcel Olinescu)
Şi Biblia menţionează existenţa uriaşilor, fără a oferi însă amănunte legate de originea sau identitatea acestora. Prima referinţă o găsim în Geneza 6:4: "Uriaşii erau pe pământ în vremea aceea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor." O posibilă explicaţie privind aceste fiinţe ar fi legată de cuvântul folosit în originalul ebraic, Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere. Prin urmare, “uriaşii” ar fi cei (de)căzuţi, "degeneraţii". (A.M.)
