SĂNĂTATE. Câţi dintre cei 300.000 de bolnavi de Alzheimer din România au şansa de-a avea un copil precum Cristina, o femeie care, pentru a-şi îngriji mama, a renunţat, printre altele, la servici şi, am putea spune, chiar şi la propria viaţă?!
Întrebarea este una retorică, una prin care admirăm faptul că mai sunt oameni care să dovedească, prin fapte şi nu prin vorbe, dragostea pentru părinţi. Numai că, dincolo de înduioşătoarea poveste a Cristinei şi a mamei sale, trebuie spus că situaţia Cristinei, devenită îngrijitoare de persoană cu handicap, este una pentru care mai sunt multe lucruri de pus la punct. Şi nu este vorba numai de Cristina, ci de mai toate persoanele care îşi asumă această dificilă sarcină. Trebuie precizat că, de cele mai multe ori, familia este cea care îşi asumă răspunderea, deoarece căminele sunt insuficiente şi extrem de scumpe. Revenind la povestea Cristinei (care n-a vrut să-şi dezvăluie identitatea, dar ne-a arătat un vraf de fotografii cu mama sa), aceasta suportă, fără crâcnire, faptul că mama sa nu mai ştie cine este şi cu ce se ocupa cândva. A uitat chiar şi de fata care o îngrijeşte şi care este de fapt fiica ei.
Statul o plăteşte ca îngrijitoare de persoană cu handicap, cu salariul minim pe economie, o sumă cu mult sub nevoile bolnavului şi ale celui care îl îngrijeşte. Mai mult decât atât, tichetele pentru medicamentele gratuite nu se mai dau decât cu adeverinţă de asigurat, valabilă doar pentru un an. O hârtie pentru care îngrijitorii bolnavilor de Alzheimer sunt nevoiţi să se îngrămădească ore în şir la cozi, în frig şi umilinţă. S-ar cuveni, atât pentru Cristina, cât şi pentru toţi cei ce stau de veghe la căpătâiul părinţilor lor, mai mult înţelegere, mai multă omenie. (VN)
