Oamenii abordează durerea psihologic şi social în diferite moduri. Unii o văd ca destin inevitabil (pesimiştii), alţii ca faţă întunecată a unei vieţi de altfel plăcute (optimiştii), iar alţii, în fine, ca mister inexplicabil.
Pesimiştii nu găsesc nici un sens durerii. Dar astfel pierd şi sensul vieţii. Optimiştii omit problema durerii şi cultivă falsa senzaţie a fericirii într-atâtea stări neplăcute şi negative care înconjoară lumea. Dar această abordare este, în ultima analiză, ruptă de realitate. Durerea constituie o încercare cumplită pentru om. Aproape totdeauna însoţeşte stricăciunea şi descompunerea lui biologică sau psihică. Cu toate acestea, durerea rămâne inexplicabilă şi paradoxală, nu doar ca fenomen psihologic, dar şi biologic. Prezenţa ei nu corespunde de regulă vreunui scop natural. Iar intensitatea ei nu este analoagă distrugerilor provocate sau iminente.
Prevesteşte, însă, durerea morţii. Iar această durere are consecinţe transcendente. Contribuie la curăţirea lăuntrică a omului. De aceea constituie şi cel mai bun mijloc de înnoire spirituală a lui. Poziţia aceasta, care apare atât de firească tradiţiei şi teologiei ortodoxe, devine enigmatică şi chiar paradoxală societăţii contemporane secularizate. Când totul se reduce la nivelul simţurilor şi când drept unica abordare pozitivă a durerii este considerată ştergerea ei, orice gând de valorificare spirituală a ei îşi pierde sensul. Totuşi, discursul teologic continuă să aibă contact cu omul societăţii contemporane şi mesajele lui nu încetează să influenţeze într-o anumită măsură procesul prin care viaţa acestuia dobândeşte sens. De aceea, evidenţierea poziţiei Bisericii Ortodoxe nu este de prisos.
Durerea este consecinţa răului. Este legată de reaua întrebuinţare a libertăţii. Apare îndeosebi din căutarea plăcerii simţurilor. Căutarea aceasta, ca mişcare împotriva firii, îl duce pe om la durere şi sfârşeşte în moarte. Dar nici binele nu se izbuteşte fără durere. Ca omul să se tămăduiască de starea de păcat, cea împotriva firii şi ca să sporească în viaţa duhovnicească, trebuie să sufere. Durerea, însă, îl duce în acest caz la plăcerea duhovnicească. Încercarea de evitare sau înlăturare a durerii, prin plăcerea simţurilor sfârşeşte într-un impas tragic. Biserica acceptă durerea în toată profunzimea şi intensitatea ei, pentru că respectă libertatea umană.
Totodată, însă, oferă omului puterea de a o înfrunta şi de a o folosi pentru desăvârşirea lui, încadrându-l pe calea lui Hristos. Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu îl ceartă pe cel care îl iubeşte şi „biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”. În forma negativă, propoziţia aceasta poate fi formulată şi astfel: Dumnezeu nu îl ceartă pe cel pe care nu îl iubeşte, nici nu îl biciuie pe cel pe care nu îl recunoaşte. (A.M.)
