A avea orgasm intelectual presupune a fi copleşit, uimit, lăsat fără respiraţie, de un text, o operă artistică sau literară. Din mediocritatea cotidiană e greu să te ridici şi să simţi o profundă excitaţie nonerotică odată cu citirea unui paragraf, receptarea unui cuvânt monosilabic sau a unui sunet care te saltă din toţi rărunchii.
Simţuri sinucigaşe
Tot timpul m-au fascinat pantofii, felul în care ei se completează, încearcă să păstreze un echilibru. Pantofi butucănoşi şi neciopliţi, pantofi micuţi, pantofi banali şi expresivi. Merg pe stradă şi văd doi pantofi roşii, superficiali în luciu care păşesc în mod regulat pe dalele trotuarului aşezate în linie, într-un echilibru demult demolat. Nu sunt deloc asemănători cu aceşti pantofi sau aceia. Asta nu îi face cu nimic deosebiţi, dar felul în care păşesc, felul în care deplasează două gambe perfecte care se aşază în ei cu fineţea gleznelor subţiri, felul în care mişcă din şolduri două buzunare aşezate pe fesele acoperite de jeanşi cu posterior apetisant, felul în care se îndreaptă spre nicăieri mă face să savurez tot mai tare din ţigara care uită să se descotorosească de scrum. Credeam că banalul şi ridicolul din mine au “sinucis” simţurile din mine: ochiul nu mai ştie să guste, gura nu mai aude, urechea mi-e imună şi nu mai ripostează demult.
Alegorie pe două pagini nescrise
O copertă care păşeşte în citadin îmi excită interesul şi recurg iraţional la un instinc primar. Doi pantofi fac doi câte doi paşi într-un ritm orgasmic. Tocmai ce cobărâsem din tramvaiul doi şi simţeam că mă învârt în cerc. Privirea urmărea excitată rândurile bătute de cei doi pantofi roşi pe a doua stradă la stânga, la etajul doi, pe un coridor lung, întunecat, a deschis cu două chei de lemn a doua uşă de metal de pe partea stângă. În capătul holului, două ferestre sparte de o scară cu două trepte rupte adăpostesc o prefaţă şi o postfaţă. Am scos mâinile din buzunar şi am aruncat ţigara din colţul gurii. Era umedă dar parcă virgină. Mă simţeam fumat de o ţigară intactă. Am dat pagina şi am intrat într-o cameră cu două scaune roşi. Doi ochi tăioşi m-au obligat să mă aşez şi să-i desfac la şireturi. Nu ştiu cine sunt. Mă simt pierdut în ea. I-am eliberat gleznele şi le-am strâns puternic între palme, coapsele-i între pumni. Un semn de carte mă aştepta pribeag dincolo de cuvântul pe care nu puteam să-l rostesc, dincolo de tegumentul scorojit de tuşul din colţul paginii. Nu scriu nici acum, doar îmi plâng simţurile sinucigaşe. (F.D.)
