Relaţiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuţiei sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc şi să îi urască pe cei care îl urăsc.
Ura faţă de cei ce îl iubesc şi iubirea faţă de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura faţă de prieteni este condamnată de conştiinţa umană comună drept comportament nesănătos. Dar şi iubirea către vrăjmaşi este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta, omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opţiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl şi imită pe Dumnezeu însuşi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în această situaţie omul nu îl iubeşte pe celălalt atât cât se iubeşte pe sine însuşi, ci mai mult decât pe sine însuşi.
Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăţie şi răbdare. Aici culminează iubirea creştină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca şi moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar şi răstignirea de către vrăjmaşi. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creştin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii. Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfântul Fotie spune: "Dacă toţi ar întoarce şi celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?". Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce şi cantitativ prezenţa lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creşterii şi permanentizării lui.
Evitarea împotrivirii aşază răul în trecut şi deschide perspective pozitive viitorului. Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar şi la nivel strict social, valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat că la nivelul vieţii sociale este absolut necesar principiul dreptăţii. Omul care alege şi urmează calea iubirii nu ignora, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptăţitului spirit de jertfă. Iubirea îmbrăţişează şi pe cel ce nedreptăţeşte şi pe cel nedreptăţit. Aceasta impune însoţirea ei cu dreptatea. Şi, în cazul acesta, împotrivirea înţeleaptă faţă de rău în spiritul dreptăţii exprimă mai deplin iubirea creştină. Ţinta finală a creştinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuţilor. (A.M.)
