Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu şi constituie împlinirea şi valorificarea ontologică a credinţei şi a nădejdii. Însă iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînţeles omului.
Este de o altă natură şi nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ţine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simţit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl sileşte să îi răspundă. Răspunsul la ea sta în puterea libertăţii. Omul îl poate iubi, dar îl poate şi urî pe Dumnezeu. Dar şi cel ce îl urăşte pe Dumnezeu dovedeşte de fapt o iubire bolnavă faţă de El, căci îi recunoaşte existenţa şi legătura lui cu El.
De aceea acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul. Dumnezeu doreşte omul pe de-a-ntregul. Nu există nimic în fiinţa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi şi mari porunci nu se înfăptuieşte prin manifestări sau jertfe parţiale ale omului, ci prin desăvârşita şi integrala dăruire de sine. Omul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuşi? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simţite trupeşte şi este robită patimilor? De aceea, ţinerea acestei dintâi şi mari porunci necesită adunarea omului în sine însuşi şi întoarcerea minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în inima lui.
Dragostea de Dumnezeu se vede din ţinerea poruncilor Lui: "Cel ce are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel ce iubeşte". Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată şi sporire a libertăţii. Iar sporirea libertăţii este şi sporire a caracterului dezinteresat al acţiunilor omului. Cât omul robeşte patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea Sfinţii mărturisesc că nu ţin deplin poruncile. Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb faţă de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afara de persoana iubită, la fel şi cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede şi orbeşte "faţă de toate cele de după Dumnezeu", este luminat de Domnul şi vede "cele… mai dumnezeieşti". (A.M.)
