După o definiţie amplă a dimenoreei, am considerat normal să vă lămuresc despre factorii de risc, frecvent asociaţi cu apariţia durerilor. Dr. Irina Pacu, medic ginecolog, ne-a explicat despre aceşti factori şi despre alte semne, asociate cu disconfortul dat de dismenoree.
Factorii de risc frecvent asociaţi apariţiei dismenoreei:
• vârsta mai mică de 20 ani;
• începutul precoce al pubertăţii (sub 11 ani);
• fluxul menstrual abundent (menoragie);
• depresie sau anxietate;
• regimurile de slăbire (la femeile cu vârste între 14 şi 20 ani);
• lipsa sarcinilor (nuliparitatea);
• fumatul;
• lipsa efortului fizic – contribuie la amplificarea durerilor;
• stresul emoţional – creşte disconfortul provocat de durere.
Diagnosticul
În primul rând, diagnosticul se stabileşte clinic.
Dismenoreea primară se manifestă de obicei în interval de un an de la prima menstruaţie (menarhă). Crampele/spasmele menstruale pot continua şi după 20 ani sau până la prima sarcină. După aceasta, ele scad ca intensitate din motive încă necunoscute. Principalul simptom al dismenoreei este durerea din abdomenul inferior, iradiată în coapse, vagin, rect. Durerea menstruală este spasmodică (sub forma unor crampe puternice), difuză sau violentă (ca o lovitură de pumnal). Ea apare de obicei în primele 4-6 ore de la începutul menstruaţiei şi poate dura până la 48-72 ore.
Semnele asociate cu dismenoreea pot fi relativ numeroase:
• tulburări digestive (vărsături, greaţă, diaree);
• transpiraţii abundente (diaforeză);
• cefalee (dureri de cap);
• stare de leşin (lipotimie);
• dureri de spate;
• ameţeli;
• dureri la nivelul sânilor.
Diagnosticul pozitiv al dismenoreei primare se stabileşte pe baza prezenţei acestor simptome, apărute încă din primii ani de la menstruaţie şi care respectă aceleaşi caracteristici lună de lună. Examenul clinic este normal.
În ceea ce priveşte dismenoreea secundară durerile pot să apară uneori şi independent de durata menstruaţiei. Debutul durerilor apare mult mai târziu, frecvent după 25 de ani.
Pentru a stabili diagnosticul, medicul va investiga antecedentele medicale şi va efectua un eamen fizic, inclusiv o examinare pelvică. În cadrul acestei proceduri, edicul va examina organele reproductive pentru a depista eventuale anomalii şi semne ale unei infecţii.
Pentru a exclude alte cauze ale simptomelor sau pentru a găsi cauza dismenoreei secundare, medicul va cere efectuarea următoarelor teste de diagnostic:
• Teste imagistice – aceste teste neinvazive permit vizualizarea organelor pelvine.
Testele imagistice frecvent utilizate pentru diagnosticarea cauzei dismenoreei secundare sunt ecografia, tomografia computerizată (TC) şi imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM).
• Laparoscopia – în cadrul acestei proceduri chirurgicale, medicul vizualizează cavitatea abdominală prin practicarea unei mici incizii în abdomen şi apoi inserarea unui tub prevăzut cu un sistem optic.
• Histeroscopia – este o procedură în cadrul căreia medicul inserează un dispozitiv prin vagin şi colul uterin pentru a vizualiza cavitatea uterină.
