Sunt un pic trist când scriu aceste rânduri, nu din Bucureşti, ci din Sibiu, unde mi-am petrecut o bună parte din iarna asta, pe alocuri miraculoasă, cu zăpezi păltinişene mai moi ca alte dăţi, cu Zidul Cetăţii nins frumos şi împestriţat în faţă-i cu târguri de oale şi alte sumedenii de întâmplări ce dau viaţă ora- şului care altfel, poate ar pă- rea pustiu, regretându-şi că i-au trecut clipele de Capitală Culturală Europeană.
La acea vreme, Hermannstadt roia de lume din toată lumea. şi azi, dar mai cu măsură, ca-n Shakespeare. Sunt trist pentru că în urmă cu exact un an îi uram, în rubrica de faţă, „La mulţi ani!”, Maestrului Ştefan Iordache, Hotelierul de Lux al vieţii Domniei Sale. Mai apoi, aveam, cu şi mai mare tristeţe, să dau lacrimi în cuvinte, la moartea Sa. Şi aşa, mă întreb, azi, când maestrul ar fi împlinit 68 de ierni, iar eu împlinesc 48… scriu asta, poate, din snobism, cum ar zice alt mare maestru, Gheorghe Dinică, prietenul celui care a fost şi va rămâne în sufletele noastre marele Ştefan Iordache.
Născuţi pe 3 februarie, la diferenţă de două decenii, Maestrul şi eu am avut ocazia să petrecem de multe ori împreună de ziua noastră de naştere, dar după 1990, când s-a deschis şarpele Roşu, sufletul noii boeme, continuatoarea Peşterii din faţa statuii lui C.A. Rosetti, din piaţa cu acelaşi nume. Mă trec fiori. Îmi amintesc cu mult regret că într-un 3 februarie, pe când eram cu alţi prieteni dragi ( Gabi Rusu, Val F. Mihăescu, Dan Mircea Cipariu, regretatul Bogdan Pietriş) la „Jos Pălăria” lui George Mihăiţă, de la celebra Coada Calului, de la Universitate, aflam cu stupoare, pe înserat, că s-a stins din viaţă Poetul Ioan Flora (cu P), alunecând spre moarte chiar în altă redută a boemei bucureştene, restaurantul Turist, poreclit de noi Ministerul Turistului.
Dar unde e şarpele Roşu de altădată? E la locul lui, în sufletele boemilor. Pe Eminescu intersec- ţia cu Galaţi a rămas doar o clădire părăsită, dărâmată de timp, ciudat de tristă la rându-i, aşteptând parcă pe cineva să o aducă la viaţă. De câte ori trec pe acolo, îi simt sufletul boemei de altă- dată, cu ciorba de burtă de la 5 dimineaţa care te scula din beţie, la acea oră plecând de multe ori din şarpe cu Dan Mucenic, certat acasă de Ana de atunci, că a venit treaz şi poate a fost prin alte părţi şi nu acolo unde se întâ lneau boemii până la mijitul zorilor. De câte ori trec prin dreptul fostei boeme aud, tot parcă, ţambalul lui Marius Mihalache, vocea lui Nelu Ploieşteanu… şi îmi trec prin faţă amintiri pe care nu le-am uitat şi le-am scris aici de-a lungul unui an…
Chiar! A trecut peste un an de când am pornit la drum această „Boemă bucureşteană”, văzută de mine, dar după cum i-a plăcut lui Horia Tabacu să spere că va fi de bun augur. şi mă întreb, iar, unde e şarpele de altădată? Se odihneşte, altceva într-un târziu, sperând că îi va lua locul. Oricum, locul lui Ştefan Iordache, Marele Actor Boem, nu-l poate lua nimeni în inimile multor boemi ai cârciumioarei de neuitat…
Valentin Leahu
