Fiul unei familii de mici aristocraţi, Francesco Pazienza părea destinat unei cariere medicale, înainte de a-şi descoperi, pe neaşteptate, o bizară pasiune pentru scufundă rile submarine.
După o teză de doctorat consacrată imersiunii la mare adâncime, tânărul Francesco Pazienza îl abandonează definitiv pe Hipocrat şi se consacră unor activităţi mai puţin obişnuite şi mult mai periculoase. Cert este că reconstituirea biografiei fostului agent italian n-a fost deloc o chestiune de rutină pentru americani. Dosarul lui Francesco Pazienza dispăruse din arhive la ordinele SISMI, aşa că americanilor le-a luat timp şi dolari ca să poată reconstitui penetrarea italianului în lumea serviciilor secrete. Potrivit CIA, cariera lui Francesco Pazienza începuse în 1969, odată cu înfiinţarea unei mici societăţi, „Edilsub Service”, destinată activităţ ii submarine, apoi rapid desfiinţată din pricina unor fricţiuni interne. În 1971, Francesco Pazienza apare în Franţa, unde se angajează mai întâi la „Compania maritimă de expertiză”, apoi la „L-Ocean”, o societate oceanografică.
Potrivit raportului CIA, Francesco Pazienza începuse să flirteze cu spionajul încă din acea perioadă. Potrivit altor surse, faptul se petrecuse în momentul când italianul făcuse cunoş- tinţă cu Alexandre de Marenche, şeful spionajului francez (SDECE), şi cu secretarul acestuia, Michel Roussin, acceptâ nd unele misiuni confidenţ iale din partea lor, în anii -70. Michel Rossini, devenit ulterior şeful de cabinet al premierului Jacques Chirac în 1986, împărtăşea cu Francesco Pazienza pasiunea scufundărilor submarine. Într-un document redactat de Curtea Penală din Roma, la 25 iulie 1985, se susţinea, pe baza unor documente confidenţ iale, că Francesco Pazienza lucrase în permanenţă pentru serviciul secret francez.
Un personaj bine informat ca Umberto Federico D-Amato, şeful „Afacerilor rezervate” din Ministerul de Interne italian, unul dintre cei mai influenţ i oameni din Peninsulă, afirmă însă: „Filosofia lui Francesco Pazienza era simplă. El dorea să facă afaceri şi să câştige cât mai mulţi bani de pe urma serviciilor secrete, cu ajutorul oamenilor politici”. Ascensiunea lui Francesco Pazienza pare să-i dea dreptate lui D-Amato. După ce a lucrat o vreme pentru comandantul Cousteau, Francesco Pazienza îşi începe asaltul meticulos asupra marilor finanţe internaţionale. La început, ca expert financiar al societăţii „Interfininvest”, condusă de miliardarul saudit Akhram Ojjeh, apoi ca asociat al omului de afaceri Roberto Armao. În acelaşi timp, el devine consilierul unor grupuri europene, ca „Lhor”, „Italsat”, „Air Liquide”. Participă şi la anumite negocieri secrete, ocazie cu care se întâlneşte pentru prima dată cu colonelul Ghadhafi, în Malta, ca trimis al Guvernului italian, iar cu Yasser Arafat, în calitate de emisar al Vaticanului.
De altfel, raporturile lui Francesco Pazienza cu Sfântul Scaun par să fi fost întotdeauna foarte strânse, din moment ce el făcea afaceri, în mod curent, atât cu Monseniorul Marcinkus, responsabilul Finanţelor pontificale, cât şi cu Monseniorul Silvestrini, însărcinatul cu Afacerile Externe al Papei. La domiciliul din Roma al lui Francesco Pazienza puteau fi întâlniţi, ca oaspeţi obişnuiţi ai locului, ambasadorul Vaticanului pe lângă ONU şi editorul lui „Osservatore romano”, principalul organ de presă al Vaticanului. Ceea ce nu-l împiedica pe Francesco Pazienza să între- ţină şi alte relaţii, mult mai puţin „catolice”. Astfel, el nu ezită să se afişeze în public cu personaje cunoscute ale Camorrei napolitane sau Mafiei siciliene.
Atunci când autorităţile italiene căutau un om potrivit pentru a trata „afaceri discrete” cu lumea interlopă, Francesco Pazienza era, aproape fără excepţie, cel preferat de ambele părţi. În 1979 i se oferă însă, în sfârşit, marea ocazie, cea pe care o pândea de ani de zile: un înalt post de consilier în cadrul serviciului secret italian, SISMI. Din acel moment şi de pe poziţia dobândită în cadrul SISMI, păienjenişul de relaţii ţesut cu atâta migală de Francesco Pazienza în toţi acei ani căpăta brusc o eficacitate şi o extindere care îi confereau puterea invizibilă la care italianul râvnise, în secret, dintotdeauna. Prima ocazie de a se remarca nu a întârziat să i se ofere.
Dan Aldea
