Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi instinctele lor, omul îşi poate stăpâni şi nevoile şi instinctele.
Având minte şi libertate, este în măsură să depăşească necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa însăşi. Doar el poate să îşi determine viaţa în mod liber sau să şi-o sfârşească în mod voit. Astfel, unii oameni îşi jertfesc viaţa fie din iubire faţă de Dumnezeu, de aproapele sau faţă de un anumit ideal, fie pentru a evita eşecul sau deznădejdea. În primul caz avem jertfa de sine, pe când în al doilea, sinuciderea. Aparent jertfa de sine nu diferă mult de sinucidere. În ambele cazuri este vorba de sfârşitul voit al vieţii. În realitate, însă, deosebirea dintre jertfa de sine şi sinucidere este uriaşă. Criteriul deosebirii lor îl constituie mobilurile care duc la faptul de a pune capăt vieţii.
Când acestea sunt dezinteresate, avem jertfa de sine. Când sunt interesate şi egoiste, avem sinuciderea. În primul caz omul acţionează din iubire covârşitoare şi din plinătatea vieţii personale. În cazul al doilea se observă lipsa iubirii şi a plinătăţii vieţii personale. În jertfa de sine omul biruieşte moartea prin iubire. În sinucidere este biruit de aceasta, pentru că nu poate iubi. Jertfa de sine deţine un loc de cinste în Biserică. Hristos însuşi ne-o pune înainte ca formă supremă de iubire. Iar ca pildă se aduce pe Sine însuşi, dându-Se „pentru viaţă lumii”. Mobilul jertfei de sine este iubirea faţă de Dumnezeu sau de aproapele tău.
Poate există şi jertfă de sine din devotament faţă de o idee sau valoare. Faptul de a-şi da cineva viaţa pentru Dumnezeu sau pentru aproapele său, constituie cea mai înaltă manifestare a iubirii creştine. Dacă, însă, fapta concretă a jertfei de sine este necesară doar în anumite împrejurări, spiritul de jertfă este necesar totdeauna. Viaţa creştină se dezvoltă ca o neîncetată manifestare a iubirii. Iar moartea, acest ultim vrăjmaş al omului, este abordată pozitiv şi constructiv prin jertfa de bunăvoie şi dăruirea de sine. Această abordare nu dă la iveală negarea sau refuzul lumii, ci recăpătarea de către om a poziţiei lui stăpânitoare asupra lumii.
În opoziţie cu jertfa de sine, care exprimă iubire dezinteresată, sinuciderea dovedeşte egoism şi meschinărie. Când omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului ego şi poate ajunge până la sinucidere. Aceasta este sinuciderea egoistă, care trebuie deosebită de sinuciderile datorate diferitelor boli psihice. (A.M.)
