Am încetat, de pe la începutul anului electoral trecut, să mai privesc la televizor. Obiectul respectiv mi-a devenit duşman personal. Nu aflu de la el decât lucruri rele.
Sunt permanent ameninţat. Nici cu ziarele nu mă mai împac defel. Aflu de acolo, înainte de orice, că românii – deci şi eu – vor sărăci. Că meritele vor fi anulate. În vigoare rămâne doar vechimea. Faptul mă îngrozeşte. Am fost învăţat, încă din tinereţea-mi timpurie, să fiu premiat atunci când fac foarte bine ceva. Când mă remarc. Mi se ia, aud, acest drept. Nu disper, am adunat destulă înţelepciune şi încă mai multe frustrări neexprimate până acum. Am văzut, am trăit şi suportat multe. Sunt unul dintre veteranii actualei generaţii de sacrificiu. Mă protejez refuzând să mai monitorizez ce mi se pregăteşte.
Ştiu (argument unic şi devastator fiind Criza) că nu mă pot aştepta la nimic bun pentru mine şi cei care-mi sunt apropiaţi. Singurele posibilităţi de a mă apăra au rămas adâncirea în ficţiune şi frecventarea locurilor unde mă simt bine şi în siguranţă, puţine, de altfel: casa – cu biblioteca, filmele şi fiinţele dragi din ea –, noua locuinţă de la ţară (ce se va transforma, curând, în şantier) şi locurile de întâlnire cu prietenii (afectaţi, la rându-le, de Criză) – Taverna Viilor şi Casa Arcaşului.
Acum stau la Tavernă, vegheat, de pe cei doi pereţi lambrisaţi, de imagini înfăţişându-i pe Elvis Prisley şi pe Ray Charles şi privind, printr-o fereastră uriaşă, cenuşiul de-afară al începutului deprimant de februarie. Am promis că voi selecta, în 2009, doar cărţi ce-mi sunt alături de suflet, dar şi situate în preajma ideii de capodoperă. Astăzi am redeschis, după multă vreme, “Invenţia lui Morel” de Adolfo Bioy Casares, cel care-a deschis şi, după 80 de ani de viaţă, i-a închis la Buenos Aires. Admirabil prieten al lui Borges, împreună cu care a şi semnat câteva texte. “Invenţia…” chiar lui Jorge Luis Borges îi este dedicată, iar acesta scrie, într-un “prolog”, despre ea: “Am discutat cu autorul amănuntele intrigii lui, am recitit cartea; nu mi se pare o inexactitate sau o hiperbolă să o calific drept perfectă”.
Povestea e scrisă la persoana întâi. Protagonistul este un condamnat pe viaţă (transformat, veţi vedea, în condamnat la viaţă, ceea ce i se va părea cel puţin la fel de cumplit), care, după ce reuşeşte să evadeze, ajunge pe o insulă pustie. Iată începutul istorisirii, purtând pecetea scrisului inimitabil al lui Casares: “Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. Mi-am aşezat patul aproape de bazinul de înot şi-am făcut baie până târziu. Nu se putea dormi. Două sau trei minute erau de-ajuns pentru a înlocui cu transpiraţie picăturile de apă care ar fi trebuit să mă ocrotească de nemaipomenita căldură. Dis-de-dimineaţă m-a deşteptat un fonograf.
N-am putut să mă întorc la muzeu să-mi caut lucrurile. Am alergat pe malurile înalte. Stau în părţile de jos, dinspre sudul insulei, între plante acvatice, chinuit de ţânţari, cufundat până la brâu în mare sau în ape murdare, dându-mi seama că mi-am anticipat în mod absurd fuga. Nu cred că oamenii aceia au venit să mă caute, poate că nici nu m-au văzut. Îmi urmez însă destinul, îmi lipseşte totul, sunt exilat în locul cel mai neprimitor, cel mai puţin locuibil de pe insulă, în mlaştinile pe care marea le invadează o dată pe săptămână. Scriu toate acestea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul ostil. Dacă în câteva zile nu mor înecat sau luptând pentru libertatea mea, sper să scriu o Apărare în faţa supravieţuitorilor şi un elogiu lui Malthus. Voi ataca în aceste pagini pe cei care secătuiesc pădurile şi pustiurile; voi demonstra că lumea, prin perfecţionarea poliţiilor, a documentelor, a radio-telefoniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un adevărat infern pentru cei urmăriţi.
Până acum n-am reuşit să scriu decât această foaie pe care ieri n-o prevedeam. Câte sunt de făcut totuşi pe-o insulă solitară! Fără egal este tăria lemnului! Iar spaţiul e cu atât mai mare cu cât pasărea e mai nestatornică! Un italian, care vindea covoare la Calcutta, mi-a dat idea să vin aici; mi-a spus în limba lui: – Pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insulă. Oamenii albi au construit cam prin 1924 un muzeu, o capelă, un bazin de înot. Lucrările un fost încheiate şi abandonate. L-am întrerupt cerându-i ajutorul pentru călătorie. Negustorul a continuat: – Nu ajung acolo nici piraţii chinezi, nici nava albă a Institutului Rockefeller. E focarul unei boli încă misterioase care ucide treptat, din afară înăuntru.
Cad unghiile şi părul, pielea şi corneele ochilor mor, în timp ce corpul mai trăieşte vreo zece- cincisprezece zile; membrii echipajului unui vapor care ancorase pe insulă, când i-a găsit crucişătorul japonez Namura, erau jupuiţi, chei, fără unghii, morţi cu toţii. Vaporul a fost scufundat cu lovituri de tun. Viaţa mea era însă atât de îngrozitoare încât am hotărât să mă duc. Italianul a vrut să mă convingă să renunţ; totuşi am reuşit să-l fac să mă ajunte. Astă-noapte, poate pentru a suta oară, am dormit pe această insulă pustie… Văzând clădirile, mă gândeam cât o fi costat să se aducă pietrele acelea, cât de uşor ar fi fost să se ridice un cuptor pentru cărămizi. Am adormit târziu, iar muzica şi strigătele m-au trezit în zori. Viaţa de fugar mi-a făcut somnul mai uşor; sunt sigur că n-a sosit niciun vas, niciun avion, niciun dirijabil. Totuşi, dintr-o dată, în această apăsătoare noapte de vară, pajiştile colinei s-au umplut de oameni care dansează, se plimbă şi fac baie în bazin ca vilegiaturiştii instalaţi de multă vreme la Teques sau la Marienbad.” Misterul incipitului e deplin. Sumbru, ceţos, rău prevestitor.
Dar totul, ne convinge însuşi titlul volumul, e o inveţie. Nu ne poate afecta direct. Încurajator este şi faptul că, în momentul isprăvirii cărţii, la 1940, autorul n-avea decât 26 de ani. O vârstă a optimismului, a încrederii în sine. Iată pentru ce nu mă satur să citesc literatură: nu pentru a evada din cotidian, ci pentru a-mi decide singur lumea în care să vieţuiesc. Prefer, în aceste momente, să împărtăşesc soarta evadatului, oricât de grea, de complicată şi de plină de pericole ar fi ea. Prefer tainele şi ameninţările acelei insule populată, parcă, de fastasme, existenţei concrete. O insulă care nu ştiu cum se numeşte, aşa cum nu ştiu cu precizie unde este aşezată. Taina stârneşte imaginaţia, învolburând-o. Prezentul tern e lipsit de-o asemenea calitate. Cartea mă previne, viaţa mă ameninţă.
Literatura mă ocroteşte până la deplină protecţie emoţională. În plus, e frumoasă, cum nu-i ziua pe care o traversez. Până la urmă, avem de-a face cu un soi de Robinson. Personajul ne este familiar. Şi drag, pe deasupra. Vom avea de traversat, alături de el, o serie de aventuri. Care nu ne expun, ci ne pot încânta sau, dimpotrivă, înspăimânta. Viaţa reală, prin platitudinea ei, n-are această posibilitate. Nu intenţionez să le transmit cititorilor dispreţul sau frica de real. Îi povăţuiesc, doar, să se apropie de literatură, atunci când traiul zilnic prinde a-i decepţiona. N-au să regrete vreodată. Societatea îşi poate ameninţa – cum se întâmplă acum – membrii, dar literatura ştie să-i răsplătească pe cei care se apropie de ea. În pofida oricărei Crize, vă sugerez să trăiţi în lux. În luxul lecturii. Pe curând.
Dan Mucenic
