În ziua de 4 martie 1985, un italian de patruzeci de ani, Francesco Pazienza, se prezenta în faţa Serviciului de Imigrare şi Naturalizare al oraşului New York, însoţit de avocaţi, ca să răspundă câ- torva întrebări delicate pe care doreau să i le pună agenţii vamei federale americane. Sigur pe el, într-un costum impecabil croit, Francesco Pazienza ştia că, în momentul acela, era persoana cea mai căutată de către Poliţ ia italiană.
Dar mai ştia şi că serviciile secrete italiene erau, din multe puncte de vedere, în „buzunarul” lui, împreună cu un important număr de oameni politici de anvergură internaţională. În câteva rânduri, Poliţia italiană fusese la un pas să-l înhaţe. Aşa se întâmplase, de pildă, în Insulele Seychelles sau în Elveţia, unde cei doi poliţişti italieni aflaţi pe urmele sale se pomeniseră arestaţi şi expulzaţi, deoarece acţionau… clandestin. Cele câteva mandate internaţ ionale de arestare emise de judecătorii italieni nu avuseseră o soartă mai bună. Aşa că, din SUA, Francesco Pazienza îşi putea permite să-i sfideze liniştit pe urmă ritorii săi. Şi aceasta fiindcă avusese înţelepciunea să-şi încredinţeze securitatea personală exact în mâinile funcţionarilor americani din „U.S. Customs”, serviciul federal al vămilor.
Ex-agent de primă importanţă al serviciilor secrete italiene, consilier al generalului Santovito, directorul SISMI (Serviciul Secret Italian de pe lângă Ministerul Apărării), responsabil direct al legăturilor tainice ale acestui organism cu Loja P2 („Propaganda Due”) şi misteriosul Licio Gelli, cu „Brigăzile Roşii” ale lui Giovanni Senzani, cu Mafia şi Camorra lui Domenico Balducci şi Pipo Calo, cu grupările extremiste dirijate de Paolo Aleandri (implicate, printre altele, şi în atentatul din Gara Bologna), ca şi cu unele personaje-cheie ale Administraţ iei Reagan, ca Michael Ledeen, Francesco Pazienza era, într-un cuvânt, un om care „ştia prea multe”, o adevărată bancă ambulantă de date secrete, omul care ar fi putut ajuta autorităţile federale americane să descurce iţele unora dintre cele mai importante afaceri internaţionale ale ultimilor ani. Iată de ce Francesco Pazienza era atât de liniştit atunci când s-a prezentat în faţa serviciului de imigrare al oraşului New York: el ştia exact cât de mult valorau în ochii americanilor informaţiile şi datele pe care le deţinea.
Altfel spus, Francesco Pazienza ştia că era „omul indispensabil”. De fapt, n-ar fi fost pentru prima dată când Francesco Pazienza se întâlnea cu agenţii vămii federale. Mai fusese anchetat ulterior, de cel puţin două ori, în Mexic, apoi la New York, de către aceiaşi funcţionari. Şi, după părerea acestora, Francesco Pazienza deţinea într-adevăr „informaţii foarte interesante” privind terorismul internaţional şi alte „dosare” vitale pentru interesele şi securitatea SUA. El era, de pildă, acela care le-a dezvăluit agenţilor americani date despre activitatea dublă a bancherului Roberto Calvi, ale cărui servicii erau folosite în comun de Mafie şi Vatican şi care, ulterior, fusese descoperit spânzurat sub „Podul Dominicanilor” din Londra, la 18 iunie 1982.
Agenţii federali încercaseră discret, în tot acest timp, să reconstituie itinerariul uimitor care îl purtase pe Francesco Pazienza dintr-un mic orăşel toscan până în New York-ul celor mai luxoşi zgârie-nori, după ce frecventase asiduu saloanele celor mai selecte bănci elveţiene, ca şi pe cele ale Casei Albe, ale Departamentului de Stat, ale CIA-ului şi ale ambasadelor a cel puţin o jumătate dintre statele lumii. Până la data de 4 martie 1985, Francesco Pazienza contactase multe dintre eminenţ ele cenuşii ale planetei, de la Alexandre de Marenche (şeful serviciilor secrete franceze, SDECE) şi generalul Santovito (şeful SISMI) până la Yasser Arafat (conducă- torul OEP), Alexander Haig (secretarul de stat american), Roberto Armao (omul de afaceri secret al Şahului Iranului, dar şi al familiei Rockefeller) şi monseniorul Marcinkus (responsabil cu Finanţele ale Vaticanului). În cursul negocierilor anterioare cu autorităţile federale americane, lui Francesco Pazienza i se dăduse limpede de înţeles că ar fi putut obţine protecţia acestora în schimbul „cooperării”.
Dar, surpriză! La sosirea în biroul federal, Francesco Pazienza află cu stupoare că se află în stare de arest şi asta… la cererea autorităţilor italiene! După primul moment de derută, Francesco Pazienza îşi joacă foarte calm atuul secret. El susţine că ar putea obţine imediat eliberarea unui agent american din „Brigada Antidrog” (celebra DEA), răpit în Mexic de traficanţi. „Am toate contactele necesare”, le spune senin Francesco Pazienza funcţionarilor americani uluiţi. „O doriţi?”, mai întreabă italianul. Fireşte, americanii nu se îndoiau câtuşi de puţin nici de influenţa, nici de relaţiile oculte ale italianului, dar… ordinele sunt ordine. Iar funcţionarii federali trebuiau, până unaalta, să se supună directivelor venite direct de la Washington. Ministrul Justiţiei, William French Smith, intervenise personal pentru arestarea imediată a lui Francesco Pazienza.
Funcţionarii federali americani sunt cu atât mai neliniştiţi cu cât, conform informaţ iilor deţinute de ei, o „echipă” de asasini profesioni şti fusese deja expediată din Italia pentru a-l face pe Francesco Pazienza să „tacă” definitiv. Pierderea agentului DEA răpit – asasinat în Mexic de traficanţi, câteva zile mai târziu- nu mai conta, fireşte, prea mult pentru ei. Cel puţin comparativ cu pierderea, infinit mai mare, a unui „rechin” de talia lui Francesco Pazienza.
Dan Aldea
