Cazurile „Voiculescu”, „Bercea Mondial”, „Mircea Băsescu”, „Patriciu”, „Becali”, „Năstase”, „Fenechiu”, „Mureşan”, „ Sereş”, „Niculescu”, „Mazăre”, „Constantinescu”, „Oprişan”, „Stavarache”, „Remeş”, „Copos”, „Cosma” şi multe altele cunoscute sau urmând a fi cunoscute, care reprezintă imaginea reală a României de astăzi, respectiv o ţară în care crima organizată şi clasa politică au fuzionat, nu sunt unicate, aşa cum sunt prezentate de mass-media, ci sunt şabloanele unei Românii care colcăie de imoralitate şi hoţie generalizată şi care nu poate evada din „ghetoul” în care o ţine prizonieră crima organizată, în complicitate cu clasa politică.
Este o ţară sufocată de ciocoism, de lipsa valorilor morale (în special creştine), condusă de o grupare de interlopi perfizi, metamorfozabili oricând din îngeri în demoni, în care numitorul comun este lăcomia, arivismul, incultura şi lipsa de civilizaţie.
O ţară împărţită în şmecheri şi fraieri, în care valoarea individuală este reprezentată de averea acumulată (indiferent de mijloace), afişată ostentativ şi de poziţia socială (asigurată, de regulă, de apartenenţa la politic şi grupările de crimă organizată).
Lipsa de scrupule şi tupeul sunt caracteristice celor ce „invadează”, ca şi „clienţi” permanenţi, presa şi televiziunile, încât noţiunea de moralitate a devenit desuetă, reprezentând doar un banal cuvânt, lipsit de sens şi conţinut, la care nu se mai raportează nimeni, nici măcar slujbaşii bisericii, contaminaţi şi ei de morbul îmbogăţirii. Febra jefuirii averii publice, prin orice mijloace posibile, a contaminat până şi ceea ce mai rămăsese pur din intelectualitatea autohtonă, care ar fi trebuit să fie un model şi un reper pentru generaţiile în devenire şi formare. Multitudinea de universităţi şi facultăţi apărute ca ciupercile după ploaie, oferind posibilitatea unor câştiguri imorale, au corupt zona academică, transformând-o într-o cloacă de imoralitate, în care scopul (salariile şi profiturile) scuză mijloacele (promovări fără merite intelectuale), ignorând consecinţele (absolvenţi de facultăţi analfabeţi şi inculţi, nedepăşind, ca şi acumulări, nivelul şcolilor generale).
Analizând obiectiv „produsele” acestui proces imoral de pregătire profesională şi intelectuală, nu e greu să constaţi că asistăm la una dintre cele mai mari tragedii ale unei generaţii, materializata printr-o substituire forţată a firescului cu nefiresc, o infestare a societăţii cu armate de rataţi, handicapaţi moral şi de amputaţi psihic şi intelectual, minţiţi şi amăgiţi că sunt şi fac parte dintre intelectuali şi sunt specialiştii de care are nevoie societatea.
În realitate, coborând standardele sub nivelul minim posibil, sistemul de învăţământ întreţinut şi implementat, în special, de clasa politica, nu face altceva decât să distrugă echilibrul social şi să inverseze valorile, să producă promoţii de rataţi, generând catastrofe sociale ireparabile, respectiv, substituirea competenţei cu incompetenţă, a valorii cu non-valoarea, a moralei cu compromisul, cu consecinţe incalculabile atât pentru prezent cât şi pentru viitor. Menţinând standarde joase – pentru ei şi „odraslele” lor -, care să le ofere posibilitatea accederii în toate sectoarele administraţiei publice, oligarhii, mogulii, baronii şi clasa politica actuală sfidează legile sacre al Divinităţii, instaurând prostia în locul inteligenţei, oportunismul generat de compromis şi lipsa de scrupule în locul valorii şi a moralei creştine, transformând societatea într-o cloacă abjectă a refulării spirituale împotriva valorilor reale, a civilizaţiei şi culturii, „manelizând” tot ceea ce reprezintă valoare şi standarde profesionale.
Cu mici excepţii, printr-o ofensivă constantă în plan legislativ (prin îngrădirea atribuţiilor şi a competentelor) şi în planul recrutării de personal (traficul de influenţă, sistemul relaţional, mita sau nepotismul, acompaniate de lipsa unui standard minim care să împiedice pătrunderea în sistemul administrativ a celor fără valoare, fiind criteriile de bază în ce priveşte recrutările), instituţiile publice au fost subminate permanent, distruse şi aduse în postura de a nu mai putea să-şi exercite menirea, lipsindu-le autoritatea în faţa celor care încalcă legea şi, în special, a oligarhilor, mogulilor, baronilor şi clasei politice.
Aceştia, în calitate de autoemanați, solicita un alt tratament în comparaţie cu cetăţenii ce nu fac parte din această categorie, „preferenţial” şi diferit, pe principiul că legile sunt valabile „doar pentru căţei”. În haosul şi harababură creată de această „ofensivă” împotriva statului de drept, „fructele” le-au cules produsele imoralităţii generate de o societate bolnavă, condusă exclusiv de lăcomie şi arivism, pentru care disoluţia autorităţii a creat mediul în care s-au mişcat „natural”, devenind puterea reală a societăţii.
Între morală creştină (care ar fi trebuit să guverneze societatea şi să fie factorul determinant care să genereze căile către realitatea virtuală, bazată pe conştiinţă) şi realitatea concretă, reprezentată de o Românie, permanent în convulsii, precum cea de azi, există o prăpastie uriaşă, ce se măreşte constant, peste care nici măcar iluzia realizării unei punţi nu mai poate fi imaginata. Contaminarea cu impostura şi imoralitate este atât de profundă, încât conştiinţa binelui provoacă repulsie generală, ce se manifestă tot mai pregnant.
Toate formele de viaţa sunt programate cu instincte primare, care le asigură supravieţuirea. Pe scara evoluţiei (dacă există aşa ceva în ceea ce priveşte fiinţele vii, negând Creaţia !?) sau în panoplia vieţii, omul este singura fiinţă care raţionează, iar facultatea de a raţiona îl deosebeşte fundamental de celelalte vieţuitoare care sunt dotate doar cu instincte primare.
Din păcate, cei peste 24 de ani de când s-a schimbat modul de organizare al societăţii, au demonstrat că, în România, evoluţia, caracterizată prin exploatarea facultăţii de a raţiona în dauna instinctului primar, nu a funcţionat, societatea involuând constant, către o formă de guvernare bazată pe instinctul primar şi formele mai mult sau mai puţin complexe de manifestare ale acestuia, promovată de non-valori în dauna valorilor reale.
Din păcate, chiar şi în această situaţie extremă, nu instinctul primar pur, al asigurării supravieţuirii prin valoare, muncă şi inteligenta (ca şi în cazul leului), domina societatea ci cel bazat pe viclenie, precum în cazul hienelor, respectiv cel bazat pe însuşirea „prăzii” celui ce o deţine de drept. Nici unul dintre marii îmbogăţiţi a-i României de după anul 1990 (cu mici excepţii, care sunt „rara avis”) nu au creat nimic şi nu s-au îmbogăţit prin mijloace morale (ortodoxe), producând ceva, sau prin valoare, inventând sau realizând profit dintr-o activitate integrată în zona concurenţei reale.
În spatele „realizărilor” există un numitor comun, care-i caracterizează pe toţi şi care reprezintă obstacolul principal ce împiedică evoluţia morală a societăţii româneşti şi integrarea ei în rândul lumii civilizate: însuşirea, prin viclenie, a bunurilor aparţinând proprietarilor de drept. Este cea mai retrograda, mai primitivă şi mai imorală formă de exprimare a instinctului primar: să iei cu „japca” ceea ce nu-ţi aparţine ! Prin viclenie, cu tot cortegiul ei de mizerii morale care o acompaniază (minciună, fals, corupţie, mită, perversitate, ipocrizie, înşelăciune, etc.), oligarhii României, reprezentaţi de aşa numiţii „moguli” şi „baroni”, politicieni sau demnitari, au acumulat averi uriaşe, nu prin muncă, valoare sau activităţi productive, generatoare de profit în domenii concurenţiale ci prin deposedarea proprietarilor de drept, de bunurile lor, indiferent cum s-au numit aceştia: persoane fizice, juridice, asociaţii de proprietari, moştenitori sau stat.
Ce au în comun aceşti indivizi ? Războiul lui Dan Voiculescu cu D.N.A. este un exemplu semnificativ. Lupta cu rămăşiţele statului de drept, pentru a-şi consolida, securiza şi proteja averile dobândite ilicit, prin viclenie şi pentru a perpetua funcţionarea sistemului implementat de jefuire a averii publice şi a cetăţeanului neînregimentat. Toţi, dar absolut toţi care au acumulat averi uriaşe, fără muncă şi fără exploatarea vreunei activităţi productive, indiferent de nume, Voiculescu, Bercea Mondial, Mircea Băsescu, Patriciu, Becali, Năstase, Fenechiu, Mureşan, Sereş, Niculescu, Mazăre, Constantinescu, Oprişan, Stavarache, Remeş, Copos şi mulţi, mulţi alţii aflaţi în această postură sau care sunt demnitari şi funcţionari în administraţia publică, au avut şi au ca scop, nu administrarea averii publice în folosul proprietarilor de drept (cetăţenii), nu instaurarea statului de drept, ci, folosindu-şi puterea conferită de funcţia publică, jefuirea sistematică a patrimoniului public şi deposedarea proprietarilor de drept de bunurile ce le deţin legal (fie bunuri, fie taxe sau impozite).
Firesc, pentru astfel de indivizi – reprezentanţi ai unei clase politice degenerate, a cărei rezultate sunt caracterizate de instinctul primar, respectiv cel de acumulare de capital prin deposedarea proprietarului de drept -, statul de drept, cel care apără averea dobândită licit, nu poate fi decât un duşman şi o piedică permanentă în atingerea scopului. Astfel, oligarhii, mogulii, baronii, clasa politica actuală şi toţi „colaboratorii” lor, al căror deziderat real îl reprezintă acumularea de averi prin viclenie şi deposedarea proprietarilor de drept, se afla într-un permanent război cu instituţiile statului, care asigură statul de drept în România şi au transformat România într-un uriaş teatru de bătălie între statul de drept (sau ce a mai rămas din acesta) şi cei care vor să se îmbogăţească rapid prin acapararea averii publice sau a celor care o deţin de drept.
Că există un război este evident, numărul cazurilor prezentate de mass-media confirmând acest fapt. Ce este grav însă este faptul că războiul a devenit, de fapt, un măcel al celor care mai cred în justiţie, morală şi stat de drept şi că oligarhii României, alături de „moguli”, „baroni” şi mulţi reprezentanţi ai clasei politice, în decursul ultimilor ani, s-au întărit atât de mult încât, rând pe rând, acaparând puterea legislativă şi administrativă şi-au plantat „caii troieni” în toate instituţiile statului, pe care le-au subminat din interior, torpilându-le independenta faţă de clasa politica şi crima organizată, iar funcţionarii care nu „reacţionează” la solicitări, precum cei din Garda Financiară, sunt epuraţi şi transformaţi în paria societăţii, sub justificarea mincinoasă a eficientizării activităţii, servită la intern şi la extern.
Rămăşiţele unui stat de drept în agonie, reprezentate de puţinii care mai rezista asaltului, sunt „baricadate” în ultime „redute” precum D.N.A., D.I.I.C.O.T., A.N.I. sau Justiţie. În realitate ele nu sunt decât spasmele şi refulările (absolut normale şi morale) celor care, deşi sunt asediaţi puternic, încă nu s-au resemnat şi care se autoiluzionează că mai pot echilibra balanţa luptei. Metodic însă, controlând sistemul legislativ şi, în special, administraţia publică (Ministerul de Finanţe, Ministerul de Interne, o parte din Ministerul Public şi o parte din Justiţie, respectiv Curtea Constituţională care a ajuns să-şi contrazică propriile Decizii, cum este cazul Ordonanţei 74/2013), ofensiva oligarhilor, mogulilor, baronilor şi a clasei politice (în totalitatea ei), se îndreaptă cu paşi siguri spre victorie totală, eliminând şi ultimele bastioane încă necontrolate în totalitate.
Ca şi în războiul dintre germani şi ruşi desfăşurat în perioada celui de-al doilea război mondial, când puhoiul armatei roşii copleşea şi profesionalismul şi pregătirea şi experienţă şi tehnica armatei germane, tot astfel se întâmplă şi în lupta dintre statul de drept, respectiv ceea ce a mai rămas dintre instituţiile sale cu oligarhii, mogulii, baronii şi clasa politică din România. Sistemul legislativ (făcut praf şi aproape inoperabil, prin Ordonanţe de Urgenţă emise cu dedicaţie către grupuri de interese, care nu mai servesc de mult statul de drept sau cetăţeanul) şi politizarea şi infestarea administraţiei publice cu impostori şi analfabeţi, credincioşi „stăpânului” care i-a propulsat din rateuri sociale în funcţii publice, au transformat arena bătăliei într-o luptă inegală, în care fiecare Voiculescu, Patriciu, Fenechiu, Sereş, Constantinescu, Mazăre sau alte specii identice, este înlocuit cu sute de sosii, născute de un sistem care s-a transformat într-un incubator de infractori.
Oricât ar fi de eficienţi, puţinii „mohicani” rămaşi în instituţiile statului de drept, dispuşi să mai lupte (unii dintre ei putând fi consideraţi adevăraţi eroi), sunt prea puţini şi vor fi copleşiţi de puhoiul de infractori care sufocă România, generat de „fabrică” (Guvernul) de acte normative dedicate. Şi cum numărătoarea inversă deja a început, aştept (şi cu speranţa că mă înşel, totuşi !) modul în care D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. vor continua „războiul” în anul 2015, preconizat a deveni 100 % al puterii politice actuale. E nevoie de un miracol că România să-şi revină, pentru că fără un miracol, date fiind premisele existente, statul de drept în România va sucomba definitiv şi nu va mai putea fi instaurat prea curând, iar cum miracole sunt ca şi iluziile…, ce ţin, în primul rând de o societate civilă inexistenta funcţional (unde sunt doi romani sunt şi două păreri !?), anesteziată, blazata şi, poate, prea scârbită….
Pe de altă parte, precum hienele, cei care au pus mâna pe bogăţiile ţării sau care, aflaţi la putere, urmăresc să obţină, prin viclenie şi înşelăciune în dauna proprietarilor de drept şi ceea ce mai este posibil de acaparat (privatizări de obiective industriale, gen CFR Marfa, Oltchim, Nuclearelectrica, energia hidro, profiturile uriaşe din lucrări publice, etc., ) nu vor renunţa la a-şi atinge obiectivele. Iar D.N.A., D.I.I.C.O.T., A.N.I. şi ceea ce a mai rămas din Ministerul de Interne, Ministerul Public şi Ministerul de Justiţie, necontrolat de această caracatiţă uriaşă, prin victoriile, gen gherilă, repurtate în cazuri izolate, precum Fenechiu, Remeş, Năstase, nu confirmă decât o palidă contraofensivă şi nu fac altceva decât să confirme dimensiunea uriaşă a fenomenului şi faptul că acesta, în condiţiile actuale, este imposibil de controlat şi stăvilit iar bătălia este de mult pierdută.
Ce exemplu mai grăitor putem prezenta decât faptul că în fruntea celei mai importante instituţii publice, A.N.A.F., de care depinde însăşi existenţa statului (fără colectarea taxelor şi impozitelor, orice stat ajunge la faliment) este numit un individ, provenit din cea mai coruptă instituţie din România, care nu a produs nimic în viaţa lui, dar care deţine un „hotelas” de câteva milioane de euro în Bucureşti, rezultat – conform investigaţiilor de presă -, din profitul realizat din comerţul cu ţigarete ? În afară de „recomandarea” şi insistenţele lui Relu Fenechiu (celebrul colector de TVA din vânzarea către vaca de muls, numită stat, a unor transformatoare casate, revopsite, provenite tot de la cumpărătorul stat) şi activitatea din cea mai coruptă instituţie din România, ce altă realizare profesională l-a îndreptăţit şi recomandat să ocupe acest post?
Dacă nu confundăm realitatea concretă, cu cea abstractă (furnizată zilnic de politicieni !), adevărata „recomandare” profesională a constat, se pare, în faptul că, şeful ANAF stăpâneşte bine arta vicleniei, dovada fiind faptul că n-a fost nici dovedit, nici prins, nici demascat privind modul ilicit sau licit în care a dobândit averea. Nu spune aceasta totul despre modul în care este „administrată” România şi câtă bună credinţă există la nivelul clasei politice actuale în administrarea averii publice ? Făcând abstracţie de discordanta evidenţă dintre veniturile sale oficiale, obţinute că vameş său bancher şi averea sa reală (luând în calcul nivelul cel mai ridicat de performanţă chiar şi în cariera soţiei), numai asocierea cu Dan Radu Ruşanu şi Relu Fenechiu, a şefului A.N.A.F., în condiţii normale, într-o societate condusă pe principii morale, ar fi fost motiv suficient ca un astfel de individ să fie demis urgent. De cine însă?
Confirmând proverbul că „scopul scuză mijloacele”, chiar dacă rezultatele profesionale, în ceea ce priveşte colectarea veniturilor fiscale, sunt catastrofale, primul-ministru, în loc să se debaraseze de un astfel de individ, continua să aibă încredere în „ rezultatele” profesionale, „bună credinţă” şi „moralitatea” şefului A.N.A.F., negând realitatea (faptul că provine din cea mai coruptă instituţie a ţării) şi sfidând verosimilul (faptul că, logic, n-are cum justifica, moral, provenienţa averii) .
Atunci care să fie, totuşi, argumentele reale ale menţinerii acestuia în fruntea ANAF ? O fi Ponta, atât de naiv ? Sau, parafrazând „bursa zvonurilor”, mai degrabă exact opusul acestora, respectiv „calităţile” şefului ANAF de a permite organizarea „eficientă” de „colectări” de taxe şi impozite neoficiale, pe sub nasul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.; de a permite, prin non-combat, sustragerea de către Mafiile din domeniile: legume-fructe, carne, produse petroliere, alcool, cereale, a TVA, accizelor, impozitului pe venit, CAŞ, sau „supravegherea” desfăşurării în bune condiţii a rambursărilor ne/legale de TVA (doar „naşul” său, Fenechiu, era „profesor” în domeniu) şi protecţia „sponsorilor” politici, sunt argumentele reale ale menţinerii în funcţie?
Răspunsul poate fi şi retoric şi demagogic, dar nu şi real, pentru că, privind obiectiv rezultatele „reformei” fiscale din România, exemplificate de aşa zisa „restructurare” a A.N.A.F., avem, în fapt, dovadă elocventă a ceea ce înseamnă „asasinarea” statului de drept în România, ca rezultat al promovării incompetenţei şi politizării totale a unei instituţii publice. Reformarea A.N.A.F. – una dintre instituţiile vitale ale statului de drept -, având ca rezultat hipercentralizarea şi nu descentralizarea ( cum era logic şi eficient ), permite acum controlul politic total al acestei instituţii, deciziile majore, conform noilor prevederi, fiind luate de un singur individ, şeful ANAF, care poate dispune, indirect, prin intermediul şefilor instalaţi în funcţii de către el, asupra oricărei inspecţii fiscale importante, respectiv a angajării şi concedierii tuturor funcţionarilor A.N.A.F.
Având drept de decizie asupra „obiectivelor” de control (chiar dacă indirect, că „recunoştinţa” pentru numirile în funcţii) şi deţinând „instrumentul” de presiune (şantaj) asupra stabilităţii funcţionarilor din subordine, prin intermediul şefului numit exclusiv politic, A.N.A.F. a devenit unul dintre instrumentul forţe în arsenalul crimei organizate, controlat în totalitate de oligarhii, mogulii, baronii şi clasa politică. În aceste condiţii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., sau alte structuri ale statului de drept, pentru a-şi îndeplini „misiunea”, depind, împotriva firescului, de „bunăvoinţă” celor care controlează A.N.A.F., respectiv tot de oligarhii, mogulii, baronii şi a clasa politică. Într-un asemenea cerc vicios, în care „clienţii” D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. depind, precum parlamentarii protejaţi de colegi, de acordul celor ce controlează A.N.A.F., numai în aparenţă „victoriile” acestor instituţii pot fi numite astfel. Blocând accesul la „materia primă”, respectiv la titlul fiscal executoriu, în cazul cazurilor de fraudă fiscală (ce reprezintă cangrenă generalizată a României) ce sunt dovedite şi la informaţiile fiscale (a fost restrâns drastic accesul la informaţiile fiscale, pentru a nu „transpira” către opinia publică sau instituţii precum D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. informaţii despre faptele penale ale unor „clienţi” protejaţi), oligarhii, mogulii, baronii şi clasa politica, blochează, în fapt, înfăptuirea justiţiei şi controlează, în interesul lor, activitatea tuturor instituţiilor statului de drept.
Or, într-o ţară în care valorile morale şi profesionale reale sunt substituite cu relicvele manifestărilor generate de instinctele primare, iar viclenia, perversitatea, lăcomia, ipocrizia, perfidia, minciună, înşelăciunea şi altele de acest gen sunt considerate fireşti, virtuţi şi calităţi care au stat la baza tuturor averilor acumulate de oligarhii, mogulii, baronii şi clasa politica actuală, unii dintre ei fiind prezentaţi ca „modele” şi „etaloane” pentru generaţia actuală şi cea care va urma, a spune că viitorul este sumbru ar fi o inexactitate. În asemenea condiţii, viitorul nu există!
Cum să nu „defileze” multinaţionalele în România, cu o astfel de structură politica şi a administraţiei publice, ale cărei standarde de performanţă, situate la nivelul real al nivelului intelectual, sunt sub cele ale şcolilor generale ? Cum să nu fie exploatat muncitorul roman, că în sclavagism, cu astfel de indivizi, preocupaţi doar de propriile interese ? Cum să ai performanţa cu specialişti „emanaţi” de facultăţi precum „Mihai Eminescu”, „Dimitrie Cantemir”, „Drăgan”, „Hercules”, care au absolvit cursurile la „fără frecvenţă” şi şi-au „promovat” examenele contra cost, fiind stabilite tarife ca şi la biletele de acces la muzee ? Şi când te gândeşti ca un astfel de „model” de educaţie, în urma implementării noii Ordonanţe ce reglementează învăţământul, pentru a salva şi a oficializa „cariera” impostorilor, tinde să devină oficial, ne mai putem mira că avem doctori în ştiinţe analfabeţi şi că învăţământul românesc a devenit un bordel al prostituţiei intelectuale?
Cum poate progresa o ţară când în locul specialiştilor (ingineri, doctori, economişti, etc.), cu diplome obţinute prin e-mail, contra unor tarife, în administraţia publică sunt promovaţi analfabeţi şi indivizi cu un IQ la nivelul claselor IV – V ( în clasa a VI – a se preda deja gramatica elementară, care nu se regăseşte în „lucrările” multor masteranzi din instituţiile publice) ? Dat fiind numărul alarmant al acestui gen de analfabeţi în administraţia publică (şi nu numai) pe bună dreptate, unui individ, şiret, viclean, şmecher şi oportunist, care sfidează, tratează cu dispreţ şi umor batjocoritor o întreagă ţară, inclusiv instituţiile statului, în genul Voiculescu, Fenechiu, Patriciu, Năstase, i se poate spune, pe drept, „Domn‘ profesor”. Pe lângă analfabeţii şi inculţii promovaţi de aceştia (nimeni nu le mai ştie numărul) în administraţia publică, chiar că aceştia sunt „profesori”… Şi încă, ce „profesori”!?…
Iar când şeful A.N.A.F., din separeul hotelului proprietate aflat în centrul Bucureştiului, unde terenul se vinde la cm.p. şi nu la mp. său aflat la volanul unei limuzine, tot proprietate, prin Monte Carlo, unde salariul său pentru o lună nu i-ar ajunge nici pentru închirierea unui loc de parcare, dă interviuri în presă „mogulilor” prieteni, în care acuza foştii comisari de la Gardă Financiară, care au instrumentat cazurile lui Fenechiu, Patriciu, Voiculescu, Năstase, Dan Ioan-Popescu, Ioan Niculae, etc., etc., etc., de corupţie şi a căror avere consta într-un apartament luat cu credit bancar şi o maşină achiziţionată second-hand, cum să nu mă simt precum o femeie bătută şi siluita, forţată să declare că violul a fost dragoste la prima vedere şi cea mai mare plăcere a vieţii ei?
Când un asemenea individ, promovat – aşa cum relata presă la momentul respectiv – prin presiunile unui infractor (Relu Fenechiu) şi a „nasului” Radu Ruşanu (alt „corect” al României !) în funcţia de şef A.N.A.F. şi care provine din cea mai coruptă instituţie a României – în care probabilitatea de a fi necorupt este tot atât de credibilă cât declaraţia unei starlete porno că este virgină -, arătă către comisarii fostei Gărzi Financiare spunând că au fost eliminaţi din sistem pentru că erau corupţi, chiar că mă simt în ţara oglinzilor strâmbe şi că vieţuiesc într-un soi de „gulag” în care lăcomia şi viclenia au asasinat morală, bunul simţ şi speranţă, iar minciuna este ridicată la rang de virtute spirituală şi morală !
Ec. Pavel Roman
