Minciună, dezinformare, ipocrizie şi insolență. Acestea sunt instrumentele cu care operează Guvernul României şi, în special, A.N.A.F. – instituţia care ar trebui să asigure funcţionarea statului – atunci când nu are argumente să explice dezastrul bugetar.
Că s-au împrumutat de pe pieţele externe de capital cu peste 17 miliarde de euro în cele aproximativ 24 luni de guvernare, pentru a supravieţui politic şi a ascunde faptul că România este în faliment, este o realitate tragică care spune totul despre modul în care este administrată ţară şi, mai ales, despre modul în care este organizată activitatea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), instituţia care ar trebui să colecteze veniturile necesare funcţionării statului, fără a apela la împrumuturi externe. Ori, aşa cum arată cifrele şi realitatea, România, la această dată, este precum un muribund care supravieţuieşte cu morfină achiziţionată de pe piaţa neagră cu bani obţinuţi de la cămătari (creditori) prin gajarea tuturor proprietăţilor pe care le deţine. O existenţă artificială, cu un final uşor previzibil: dezintegrarea naţională şi achiziţia României pe bucăţi!
Situaţia catastrofală în domeniul colectării veniturilor bugetare este o realitate pe care Guvernul României şi A.N.A.F., indiferent de câtă „elocinţă” ipocrită ar dispune primul-ministru şi şeful A.N.A.F., nu o mai pot nici ascunde şi nici cosmetiza, pentru că lipsa banilor din „portofelul” naţional se resimte acut în toate instituţiile publice, fortuite să funcţioneze la parametri de avarie.
Până şi împrumuturile externe – care au depăşit nivelul celor contractate de guvernele Boc – nu mai sunt o garanţie că statul mai poate fi salvat de la faliment, iar stoparea investiţiilor productive pune România în imposibilitatea returnării împrumuturilor contractate. Pe de altă parte, în lipsa unor programe de protecţie şi stimulare, activităţile care asigură profit şi, implicit, sursa returnării creditelor, dispar cu repeziciune, spectrul falimentului bântuind şi ultimele rămăşiţe ale unei economii în agonie. Indiferent de generozitate, Dumnezeu nu poate la infinit salva iresponsabilitatea diletanţilor cocoţaţi în postul de manager de ţară, fără pic de experienţă.
Există limite chiar şi la resursele naturale, mai ales când le concesionezi aiurea şi darurile divine nu pot regenera etern ceea ce clasa politică distruge sistematic şi ireversibil.
Previzibile chiar şi pentru amatori, dată fiind maniera pompieristică şi diletantă în care a fost efectuată reorganizarea A.N.A.F. – se pare că scopul real a fost însuşirea frauduloasă a celor 74 milioane de euro, alocaţi de Banca Mondială în acest scop, cât şi protejarea mafiei care sustrăgea T.V.A. şi alte taxe – rezultatele „reorganizării” nu au întârziat să apară, fiind reflectate în pierderile uriaşe înregistrate de Bugetul de stat, mai ales la capitolele încasarea T.V.A. şi a impozitului pe venit, indicatori ce reflectă atât (in)capacitatea A.N.A.F. de a creşte gradul de colectare a veniturilor cât şi gradul de conformare voluntară pe care a mizat Guvernul că va fi miracolul ce va substitui prostia şi lipsa de viziune ce au stat la baza restructurării A.N.A.F.
Mai devreme decât se aşteptau artizanii distrugerii sistemului fiscal, rezultatele politicii diletante, a lipsei de profesionalism şi viziune în perspectivă, a implicării politicului şi efectele promovării clientelei politice pe post de profesionişti, au început să apară, demonstrând că motivele şi metodele restructurării A.N.A.F. n-au avut la bază studii de impact şi eficiență, ci doar minciuni cosmetizate, ce ascundeau vendete, presiuni de tip mafiot, diletantism rudimentar şi prostie crasă. Experimente de genul Daniel Chiţoiu, Gelu Diaconu – nerecomandaţi de nimic în ceea ce priveşte experienţa profesională, expertiză sau practică în domeniu, ci doar de statutul de fin al unuia dintre cei mai mari combinatori din politica românească (Dan Radu-Rușanu), excelând doar ca buni manageri de interese şi practicieni în gestionarea fondurilor politice – indivizi pentru care faptul că deşi mecanismele funcţionării macroeconomiei au fost şi sunt o nebuloasă, nu au constituit un handicap, ci o recomandare – arată în ce hal a ajuns România la capitolul rezerve de specialişti şi pe mâna cui a ajuns averea publică.
În toată ţara, Ponta n-a găsit două persoane competente, cu ţinuta morală adecvată unei astfel de funcţii, cu experienţă profesională, care să conducă Finanţele? Mihai Tănăsescu, Florin Georgescu, Mircea Coșea, Călin Georgescu (Clubul de la Roma), Lucian Isar sau Theodor Stolojan sunt doar câteva nume ale căror probitate profesională şi morală îi recomandau cu prioritate pentru aceste posturi, eliminând genul de experimente stupide, fără garanţii, gen Chiţoiu sau Diaconu, pentru „activitatea” cărora România va plăti scump încă mulţi ani după ce aceştia îşi vor fi consumat „mandatul” (creditele s-au luat pe 10-20 ani). Chiar se afla România în situaţia de a experimenta amatorismul în materie de administrare a finanţelor ţării? Aveam un excedent bugetar, precum Germania, care să ne permită astfel de experienţe stupide? Sau alte interese obscure au determinat aceste numiri controversate?
Nicăieri în lume, nici chiar în regimurile bananiere, guvernate de caste tribale, nu s-a condus o ţară pe principiul vendetelor personale şi nici la presiunile grupurilor mafiote („baroni”, „moguli”, „oligarhi”, mafia arabă, turcă, kurdă etc.). Sfidând regulile clasice şi stricte ale evoluţiei economice, Guvernul Ponta, fără a apela la vreo expertiză în domeniu şi fără a calcula şi previziona consecinţele, bazându-se doar pe ce există în tărtăcuţă, nu numai că a acţionat contrar experienţei şi acumulărilor ţărilor democratice, din contră, prin deciziile luate a dat cu tifla normalului, subminând deliberat fundamentul democraţiei, respectiv garantarea independenţei politice a instituţiilor fundamentale a statului. Într-o societate cangrenată şi încorsetată de fraudă fiscală şi corupţie, să desfiinţezi instituţii fundamentale, precum Garda Financiară sau să restrângi atribuţiile unor instituţii precum Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) sau Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.), pentru a proteja Mafia economico-financiară care asigură banii negrii pentru clasa politică aflată la guvernare, este ca şi cum ai opri brusc tratamentul unui bolnav de cancer, conştient că acesta va sucomba şi mai ai şi tupeul să susţii că ai luat decizia corectă. Cât de proşti trebuie să fim ca să înghiţim astfel de gogoriţe?
Spre deosebire de Serviciul de investigare a fraudelor din cadrul Poliţiei (S.I.F.) – continuatorul de facto al „Miliţiei economice” – sau al Serviciului Roman de Informaţii (S.R.I.) – continuatorul de facto al „Securităţii”, instituţii care , metamorfozate, au continuat să existe şi după 1989, fără a fi desfiinţate – Garda Financiară, deşi nu avea un pedigree „pătat” de comunism şi era printre cele mai tinere instituţii din România – apărută după anul 1989 şi construită pe model european (Italia), cu profesionişti recrutaţi din mediul economic, experimentaţi – a fost prima eliminată din peisajul instituţiilor statului.
Şi deşi era impusă de structura societăţii, pentru că mentalităţile „genetice” ale politicianului român – care ajuns la putere se confundă cu Dumnezeu – guvernate de lăcomie şi fantomele trecutului au fost mai puternice decât realităţile şi decât interesele generale ale unui stat de drept, Garda Financiară, încă de la înfiinţare, a devenit ținta atacurilor tocmai din partea celor care ar fi trebuit s-o susţină şi s-o întărească, o instituţie vitală societăţii în care trăim. Dar, în loc s-o transforme într-o instituţie profesionistă, de mercenari adevăraţi, toate guvernele de după 1991 (excelând, în special, cele ale P.S.D.), nostalgice după dictatura comunistă, au perceput Garda ca un spin în coastă şi au urmărit distrugerea acestei instituţii şi diminuarea rolului ei în combaterea fraudei fiscale.
Pas cu pas, începând cu anul 1992 (vezi cazul generalului Gheorghe Florică – fost şef al Gărzii Financiare), Garda Financiară, în contrast cu Crima Organizată, a fost „călărită” politic, deprofesionalizată, demobilizată; i s-au restrâns competențele şi atribuţiile; a fost restructurată de patru ori; i s-a redus personalul şi dotările; a fost „infestată” şi contaminată cu personal vamal neprofesionist; a fost ţinta unor campanii de denigrare mincinoase, prin acestea urmărindu-se, în fapt, restrângerea capacităţii de reacţie a acestei instituţii şi subordonarea ei intereselor politice. Şi după ce ani de zile şefii Gărzii au fost numiţi pe criterii politice şi au executat ordinele venite pe filiere politice, independența politică a acestei instituţii a fost serios zdruncinată iar capacitatea de reacţie diminuată considerabil, ipocriţi, ca şi cum ei n-ar fi participat la politizarea şi deprofesionalizarea instituţiei, politicienii care au transformat-o „după chipul şi asemănarea lor”, pe principiul „sedusă şi abandonată”, pentru că încă nu era suficient de fezandată şi suficient de manipulabilă, au ajuns să acuze instituţia de lipsă de profesionalism şi de corupţie, procedând la desfiinţarea ei.
Asta pentru că, în comparaţie cu alte instituţii, chiar dacă imixtiunile politicului şi-au pus amprenta destul de vizibil asupra eficienţei activităţii, atribuţiile personalului, luate individual, au asigurat în permanenţă o oarecare independență decizională, iar acest lucru – ce permitea analiza fenomenelor potrivit cu conştiinţa personală, fără a fi îngrădită moral sau social – care ar fi trebuit s-o consacre ca instituţie fanion în combaterea fraudei fiscale, i-a semnat condamnarea la moarte, tocmai pentru că Guvernul Ponta nu acceptă libertatea deciziei fără influenţa politicului.
În fapt, în pofida „argumentelor” pe care indivizi precum Chiţoiu, Diaconu sau Ponta se străduie să le facă credibile, de genul corupţie şi lipsă de eficienţă şi care ar fi determinat desfiinţarea Gărzii Financiare, adevăratul motiv al desfiinţării Gărzii Financiare, ca şi în cazul bătăliei pentru restrângerea atribuţiilor D.N.A. şi A.N.I., l-a constituit nu corupţia şi nici ineficiența, ci independența activităţii funcţionarului faţă de politic, respectiv faptul că acesta nu răspundea comenzilor politice şi acţiona potrivit legii, fiind sub protecţia acesteia. Nimeni nu putea să dispună unui comisar de gardă ce decizii să ia şi nimeni nu putea bloca activitatea funcţionarului fără a risca săvârşirea unui abuz. Acest gen de independenţă decizională a deranjat atât grupurile de Crimă Organizată cât şi pionii acestora plantaţi în Guvern şi Parlament, situaţi mai presus de lege.
Pe de altă parte, ipocrizia celor care ascund adevărul despre desfiinţarea unei instituţii publice ca fiind o necesitate, nu are limite. Analizând aşa zisele argumente care au stat la baza desfiinţării Gărzii Financiare – respectiv aşa zisa corupţie sau ineficiența activităţii – în raport cu alte instituţii similare, precum Direcţia Generală a Vămilor sau alte structuri cu atribuţii de control, este evident că motivele desfiinţării Gărzii Financiare au avut la bază alte criterii şi nicidecum cele invocate pentru că, raportată la numărul de personal în comparaţie cu alte instituţii similare, Garda financiară a fost totuşi cea mai eficientă instituţie de control fiscal din România şi cea mai puţin coruptă, fapt ce rezultă din numărul restrâns de condamnări pentru corupţie rezultate din statisticile D.N.A.(P.N.A.).
La Garda Financiară nu a existat niciodată un lot „Moraviţa”, „Albița”, „Naideș”, „Siret”, unde să fie luaţi cu autobuzele corupţii din mediul cărora provine actualul şef A.N.A.F. şi cei mai mulţi dintre şefii D.G.A. În cei peste 23 de ani de existenţă, Garda Financiară nu a avut atâţia condamnaţi pentru mită cât a avut D.G.A. numai în cazul „Moraviţa”, ceea ce spune totul despre modul ipocrit în care Gelu Diaconu încerca să manipuleze realitatea pentru a ascunde incompetența. Însă să vii, cu maximă nesimţire şi tupeu, din postura de fost şef al celei – cu adevărat – mai corupte instituţii din România, Direcţia Generală a Vămilor (demonstrată de numărul uriaş de cazuri de cercetare, arestare şi condamnare pentru abuz în serviciu şi mită) şi asta după ce soţia a fost partenera unui reprezentant al celui mai important sector al evaziunii fiscale din vămi (domeniu în care au fost operate cele mai multe arestări) cât timp tu controlai acest sector de activitate (magazinele duty-free) şi după ce ţi-ai ascuns veniturile ilicite de ochii A.N.I. şi D.N.A. prin paradisuri fiscale şi să declari că nu vama ci Garda Financiară este coruptă şi ineficienta – fără a avea habar despre activitatea acestei instituţii decât din presă sau din „poveştile” prietenilor aflaţi în topul celor care fraudează bugetul – este culmea neruşinării şi a ipocriziei, fapt care spune totul despre cine, de ce, pentru ce şi cum controlează în prezent A.N.A.F. şi Direcţia Generală Antifraudă, instituţie ce a înlocuit Garda Financiară.
Astfel de afirmaţii, provenite din gura unui asemenea individ, l cărui ascensiune profesională, conform presei, a fost determinată de ascensiunea celor care au condus, la un moment dat, crima organizată (Relu Fenechiu, Dan Radu-Ruşanu), excelând doar ca buni manageri de interese şi practicieni în gestionarea fondurilor politice, sună ca şi cum Iuda i-ar da lecţii de morală lui Hristos!
N-aş fi insistat asupra subiectului desfiinţării Gărzii Financiare, dacă şeful A.N.A.F., ce manageriază noua instituţie, Direcţia Generală Antifraudă, ar fi confirmat şi ar fi demonstrat că este eficientă şi că are rezultate deosebite în combaterea marii evaziuni fiscale, aşa cum preconizau inventatorii acestei megacaricaturi fiscalo-politice şi dacă doi dintre cei patru care au decis desfiinţarea Gărzii Financiare, Ponta şi Diaconu (pe lângă Ruşanu şi Chiţoiu), nu ar încerca permanent să ascundă gravele consecinţe ale desfiinţării Gărzii Financiare asupra colectării veniturilor şi asupra acaparării statului de către Crima Organizată, utilizând minciuna, dezinformarea şi ipocrizia şi aruncând mereu cu noroi în fosta instituţie, Garda Financiară. Realitatea este că, în afară de declaraţiile belicoase şi neadevărate ale şefului A.N.A.F. şi ale prim-ministrului României, în ceea ce priveşte combaterea marii evaziuni de către A.N.A.F., prin intermediul D.G.A., statisticile arată cu totul altceva. Conform rezultatelor înregistrate şi publicate în Bugetul general consolidat, cu toată limbuţia lui Gelu Diaconu, pe lângă Garda Financiară, Direcţia Generală Antifraudă se dovedeşte a fi o „fantomă”.
Aşa cum este constituită, cu „profesionişti” recrutaţi din facultate, fără experienţă şi cu „specialişti” recrutaţi din sectoare care n-au avut tangenţă cu evaziunea fiscală, cu fini, nepoţi, odrasle de politicieni, vameşi, lipitori de afişe, (mulţi – semianalfabeţi, după cum redactează lucrările) noua instituţie, în comparaţie cu Garda Financiară este doar un fel de sperietoare pentru micii comercianţi fără carnet de partid şi un instrument pentru înlăturarea concurenţei pentru firmele cu carnet de partid. Pentru că – fapt ce rezultă din datele oficiale, publicate chiar de Ministerul de Finanţe – în timp ce Ponta şi Diaconu se felicită ipocrit pentru marea „realizare”, respectiv restructurarea A.N.A.F. prin desfiinţarea Gărzii Financiare şi concedierea adevăraţilor profesionişti (90% din cei care au obţinut cele mai bune calificative profesionale şi rezultate notabile au fost epuraţi din sistem), susţinând că au creat o structură para-eficientă, grupurile de crimă organizată, profitând de această prostie deliberată şi de minciunile mediatice, defilează nestingherite şi devalizează constant şi sigur România. Peste 80% din T.V.A. colectată din comerţul cu carne şi legume fructe şi alte mărfuri provenite din achiziţii intracomunitare sau import este sustrasă de Crima Organizată, ce operează instituţionalizat, acţionând sub protecţia statului (A.N.A.F.).
De asemenea, şi impozitul pe profit aferent acestor operaţiuni este sustras de către Crima Organizată care a penetrat toate structurile şi controlează toate instituţiile statului. Contrar declaraţiilor ipocrite ale premierului şi şefului A.N.A.F., în România profitul este realizat, în principal, de firmele care comit fraudă fiscală şi care sustrag T.V.A. şi impozitul pe profit, iar campioni la devalizarea României sunt firmele având asociaţi de origine arabă, turcă, kurdă, italiană şi alte naţii pripăşite care au găsit România, precum în Biblie, ca o gazdă bună şi liberă, unde se poate fura, de la buget, fără restricţii. Cei care sunt corecţi şi încearcă să-şi achite obligaţiile fiscale, în conjunctura actuală, concuraţi de cei care comit fraudă fiscală, sunt condamnaţi să ajungă în faliment. Astfel se întâmplă cu majoritatea producătorilor români de legume fructe, carne şi produse din carne, lactate, materiale de construcţii, aparatură electrică şi electronică, confecţii, sectoarele de prelucrare a materiilor prime etc., domenii în care dezinteresul guvernanţilor în a reduce frauda fiscală produce dezastre ireparabile, atât de moment cât, mai ales, în perspectivă.
O analiză comparativă pertinentă a modului în care a fost colectată T.V.A. şi impozitul pe venit în primul trimestru al anului 2014 cu perioada similară a anului 2013, arată adevărata dimensiune a dezastrului guvernării Ponta şi rezultatele catastrofale ale administrării A.N.A.F. de către Gelu Diaconu, dezastru pe care aceştia încearcă să-l ascundă prin minciună, diversiune şi abaterea atenţiei de la realitate. În condiţiile în care consumul (cu amănuntul – cel purtător de T.V.A.), conform statisticilor oficiale, a crescut cu 8,7 % faţă de perioada similară a anului 2013, logic şi T.V.A. încasată la buget trebuia să crească cu acelaşi procent.
A avut grijă însă Crima Organizată că T.V.A. colectată nu numai să nu crească, ci să scadă cu aproximativ 0,1% din PIB, ceea ce, în sumă absolută, înseamnă un furt de peste 1.171.120.000 lei (8.833,6 milioane lei colectate în trim. I – 2013, faţă de 8.431,1 milioane lei colectate în trim. I – 2014, la care se adăugă un indice de creşte a consumului de 8,7%). Deci, la cele peste 40% – conform estimărilor oficiale – procente reprezentând frauda fiscală în cazul T.V.A., se mai adăugă încă 13,9 % suplimentar, rezultând, în trim. I – 2014, o fraudă fiscală de aproximativ 5.012.000.000 lei (peste un miliard de euro) pe care România o înregistrează numai din neîncasarea la buget a T.V.A. colectată de Mafie, pe care cetăţeanul consumator a achitat-o. Aceasta este realizarea lui Gelu Diaconu la A.N.A.F.! Creşterea evaziunii fiscale cu peste 13,9 % şi scăderea gradului de colectare (la T.V.A.) cu peste 0,1% din PIB. Care este vina Gărzii Financiare?
Şi în loc ca preocuparea Guvernului, în special a şefului A.N.A.F. şi a primului-ministru, să fie, prioritar, colectarea la Bugetul de stat a cât mai mult din cele peste 5 miliarde lei trimestrial pe care îi fraudează Mafia prin colectarea T.V.A. în numele statului, ce ar contribui direct şi concret la bunăstarea cetăţeanului, aceştia au cu totul alte preocupări şi alte obiective, respectiv să dea interviuri în presa aservită, în care să justifice prin minciună şi să ascundă faptul că desfiinţarea Gărzii Financiare este principala cauză a necolectării la Bugetul de stat a peste 1,1 miliarde lei în trimestrul I – 2014 şi că reorganizarea A.N.A.F. moşită de Rușanu-Chițoiu-Diaconu-Ponta este cel mai mare fiasco de după 1989.
Când atrăgeam atenţia, în februarie 2013, că desfiinţarea Gărzii Financiare va avea consecinţe catastrofale asupra colectării veniturilor la Bugetul de stat şi că această decizie este un moft iresponsabil al premierului Ponta şi a fostului ministru Chiţoiu – un fel de vendetă personală pentru „neplăcerile” provocate din „întâlnirile” cu această instituţie la controalele din „Valea Jiului”, unde contractele lui Dan Şova şi Victor Ponta – consultant, presupuneau ziua de lucru de 25 ore şi la examenele pe care Chiţoiu nu a reuşit să le treacă – nu am fost luat în serios.
Nici mass-media – care ar fi trebuit să anticipe consecinţele dezastruoase ale acestei decizii şi să treacă peste orgolii sau ideile preconcepute cu care era alimentată de crimă organizată, despre adevărata menire şi activitate a acestei instituţii – nu a reacţionat, din contră, a accesat la ideea revanşardă a premierului şi a ministrului de Finanţe, nedisimulând satisfacţia meschină generată de o astfel de răzbunare (nu degeaba se spune că românii au orgasm când aproapelui lor i se întâmplă o nenorocire). Din păcate, nici acum, când consecinţele unei astfel de decizii iresponsabile sunt evidente şi afectează întreaga societate, mass-media şi opoziţia politică (dacă mai putem vorbi de aşa ceva în România) continuă să ignore şi să trateze cu indiferenţă una dintre cele mai evidente atacuri la statul de drept şi la democraţie din perioada de după 1990 din România, comisă de Guvernul Ponta, găzduindu-le acestora campanii mincinoase de justificare a neputinţei şi rateurilor profesionale. În aceste condiţii de toleranţă iresponsabilă să nu vă mire faptul că în 2016, dacă acest guvern continuă să conducă țara, A.N.I. şi D.N.A. vor avea soarta Gărzii Financiare. După ce-au subordonat finanţele şi Ministerul de Interne – asigurându-se că pot fura fără concurență – evident că trebuie să subordoneze şi Justiţia, pentru a nu fi sancţionaţi precum Năstase, Voiculescu, Copos, Sereș sau Fenechiu. Este visul oricărei dictaturi, spre care ne îndreptăm cu repeziciune.
A face abstracţie de faptul că nu poţi lupta împotriva corupţiei fără a combate eficient frauda fiscală, este ca şi cum ai considera că ai scăpat de păpădie fără a-i înlătura rădăcina. Nu este suficient să asiguri independența politică a justiţiei, dacă celelalte instituţii şi, în special, cele în ale căror atribuţii intră constatarea faptelor de fraudă fiscală, nu sunt independente politic şi administrativ de puterea politică. Fără constatări (acte de control) şi fără instrumentare (rechizitorii), justiţia este în imposibilitatea de a-şi exercita menirea. Or tocmai acest lucru l-a înţeles Guvernul Ponta, beneficiind de complicitatea, prin lipsa de reacţie, a întregii clase politice. Operând rapid, prin desfiinţarea Gărzii Financiare, Guvernul Ponta a eliminat una dintre componentele de bază ale înfăptuirii Justiţiei: cea de depistare şi constatare a faptelor. Astfel, printr-o măsură care, aparent, s-a dorit corectă, de eficientizare a activităţii şi reducerea corupţiei, în fapt, Guvernul Ponta a blocat înfăptuirea justiţiei, eliminând sau controlând sectorul depistării şi constatării faptelor. Fără constatare nu există nici cercetare şi nici judecată şi nici răspundere. Ori, pentru că situaţii gen Năstase, Fenechiu, Voiculescu, Patriciu, Ioan Niculae, Vîntu, Copos, Borcea, Gică Popescu, Becali, Stoica, Pădureanu şi alte nume „grele” aflate în „anticamera” justiţiei să nu se mai repete, prima măsură a fost desfiinţarea Gărzii Financiare, privând justiţia de una din componentele de bază. În aceste condiţii bătălia pentru controlul Justiţiei nu se mai dă pentru viitor – pentru că Guvernul Ponta, prin subordonarea politică a instituţiilor de control, nu mai e ameninţat şi „controlează” viitorul – ci pentru prezent, respectiv pentru blocarea cazurilor aflate în cercetare sau pe rolul instanţelor, suficient de multe pentru a destabiliza întreaga clasă politică aflată la putere.
Actualii „baroni”, „moguli” sau „oligarhi”, ori Crima Organizată axată pe fraudă fiscală, nu s-au temut niciodată de justiţie, ci de organele fiscale, pe care au încercat să le controleze, pentru a se asigura că nu ajung la justiţie. Chiar dacă în mare parte au reuşit, acţiunile coordonate ale unor instituţii, precum S.R.I., D.N.A., D.I.I.C.O.T., materializate în acte de control fiscal, de regulă, de către Garda Financiară, au produs însă multe breşe în structurile aparent inexpugnabile ale politicii. În prezent, prin eliminarea Gărzii Financiare – înlocuită, contrar afirmaţiilor lui Diaconu, cu o structură politizată până la ultimul om – grupurile de „baroni”, „moguli” sau „oligarhi”, pot preveni „accidentele” înregistrate în contactul cu Garda Financiară, iar „breşele” fiscale vor fi din ce în ce mai rare, rezumându-se doar la cazurile intrate în dizgraţia celor care controlează A.N.A.F.
Pentru mine – refuzând să cred că totul a fost prevăzut în laboratoarele multinaţionalelor care controlează pieţele mondiale – marea enigmă o constituie nu prezenţa unui Diaconu în fruntea A.N.A.F. , ci indiferența opiniei publice la declaraţiile unui astfel de individ, contrazise flagrant de realitate şi lipsa de reacţie a factorilor de decizie externi (U.E. şi S.U.A.) privind decizia de tip revanşard şi mafiot a Guvernului Ponta de a desfiinţa Garda Financiară, unica instituţie de control fiscal operativ şi inopinat din România şi a o înlocui cu o structură politizată, formată, în mare parte, din amatori şi diletanţi, în condiţiile în care instituţiile similare din Europa şi S.U.A. sunt permanent întărite, dotate cu mijloace moderne de monitorizare şi depistare a fraudelor fiscale, cărora li se asigură independenţă totală de factorul politic şi un sistem eficient de recrutare şi păstrare a profesioniştilor.
Ştiu foarte bine, atât U.E. cât şi S.U.A. că fără o instituţie puternică antifraudă fiscală, bazată pe profesionişti cu experienţă, nici nu poate fi vorba de luptă anticorupţie. Şi totuşi, faptul că nu au luat nicio poziţie atunci când Guvernul Ponta a desfiinţat Garda Financiară şi a epurat din sistemul fiscal tocmai specialiştii cu experienţă (cei care întocmiseră actele ce-i incriminau pe Fenechiu, Patriciu, Ioan Niculae, Copos, Voiculescu şi alţi „moguli” sau „baroni”), lăsându-se „convinşi” de buna intenţie a Guvernului prin crearea unei Direcţii Generale Antifraudă, controlată politic şi de Crima Organizată, compusă din amatori şi diletanţi, ca alternativă la Garda Financiară, în condiţiile în care antecedentele PSD arătau că scopul lor nu era să înfiinţeze o structură profesionistă ci un instrument de constrângere a celor care nu se conformau, nu este un semn mare de întrebare? Dacă s-a urmărit eficientizarea şi curăţarea sistemului de corupţi şi neprofesionişti, cum se face că au fost epuraţi din sistem tocmai cei care întocmeau dosare penale şi acte grele ce incriminau persoane importante?
Chiar să fie o simplă coincidenţă? Chiar n-au înţeles şi nu înţeleg U.E. şi S.U.A. că decizia Guvernului Ponta de a desfiinţa Garda Financiară şi a reorganiza A.N.A.F. a fost doar un pretext pentru a elimina din sistem profesioniştii incomozi, la presiunile Crimei Organizate şi că fără profesionişti în instituţiile antifraudă nu există nicio şansă ca România să scape de „baroni”, „moguli” sau „oligarhi”, ori Crima Organizată şi orice „întâlnire” pe această temă, la sediul ambasadelor, este „frecţie la un picior de lemn”?
Chiar n-au înţeles – sau sunt ipocriţi şi se fac că nu înţeleg – că atât cât timp „baronii” şi „mogulii” vor controla banii publici după bunul plac, manipulând electoratul cu pomeni din bani publici şi înclinând balanţa puterii către interesele Crimei Organizate, statul de drept şi democraţia în România vor fi o himeră, iar orice atenţionare este rezolvată pe principiul „câinii latră caravana trece”? Şi mai poate fi vorba de stabilitate economică într-o ţară în care legea concurenţei este dictată de Crima Organizată?
Pavel Roman,
fost comisar superior în Gardă Financiară
