Serviciul de Telecomunicaţii Speciale trece zilele acestea printr-o veritabilă criză de imagine, care riscă să se transforme în curând într-una de identitate – serviciu/direcţie în minister.
Nu e greu să ajungi în criză de imagine, când de imagine se ocupă colonelul Adrian Fulea, reporterul acela îmbrăcat în parpalace sau costume comuniste, care transmitea ştiri pompoase la TVR, şi care acum se străduieşte să dezamorseze bombele care îi zboară pe la urechi cu eleganţa unui elefant înfuriat: medicii căzuţi cu avionul au fost atât de netrebnici, încât nu au fost în stare să transmită la 112 coordonatele, ISU e atât de incompetent, încât, vezi Doamne, de-aia au stat doi oameni pierduţi 3 ore pe un câmp prin Constanţa.
Recunoşti cu uşurinţă stilul acesta agresiv de om încolţit şi derutat, aşa se purta şi şeful său, generalul Marcel Opriş, cu jurnaliştii, când era supus întrebărilor pe la Parlament. Totuşi, ce vină are STS ca instituţie? Se face să îmbrânceşti politic un serviciu secret, în plin an electoral?
Din toată această criză pornită de la accidentul din Apuseni, premierul Victor Ponta a înţeles doar că trebuie să profite politic, nu să repare acel ceva stricat în procedurile instituţionale de criză ale României. A făcut asta cu PNL, ai cărui demnitari au decontat, binemeritat de altfel, toată vina. Apoi, din acea pornire a adolescentului care ajunge prima oară la striptease şi, nemaisuportând doar să privească, se înfige cu mâinile direct în dansatoare, şi-a zis: eu pot mai mult. Mai vrea încă un serviciu secret la discreţia pixului cu care îi numeşte şefii, aşa cum a procedat deja cu „Doi şi-un sfert”-ul Ministerului Afacerilor Interne.
Paradoxal, premierul Ponta are dreptate când vrea STS-ul la Interne şi mai-mai că ajunge nemeritat campionul reformei serviciilor secrete, aşteptată de 20 de ani, dacă e să vorbim strict tehnic. România a rămas probabil ţara din fostul bloc sovietic cu cea mai nereformată structură a comunităţii de informaţii, păstrând aproape 25 de ani modelul rusesc cu o pleiadă de servicii secrete, care mai de care mai specializate, mai opace şi cu mai multe beneficii extra-legale.
Majoritatea statelor europene au trei, cel mult patru servicii secrete: unul intern, unul extern, unul al armatei şi eventual unul de spionaj şi contraspionaj al comunicaţiilor. România a avut 7 servicii, până în 2006, când Monica Macovei a reuşit destructurarea SIPA, serviciul secret din Justiţie, ajuns unealtă de şantaj. Da, SUA pot mai mult ca număr de agenţii, dar comparaţia nu-şi are locul.
Un STS cu rang de serviciu secret, care să facă doar ce fac oamenii din subordinea lui Marcel Opriş, nu mai există nici măcar în Rusia, din 2003. Acolo, ca şi în restul statelor europene, protecţia reţelelor de telecomunicaţii între instituţiile statului este asigurată fie de o direcţie dintr-un serviciu secret central, fie de o agenţie de informaţii care se ocupă cu spionajul extern al telecomunicaţiilor, aşa cum o fac NSA în SUA sau GHCQ în Marea Britanie. În rest, există agenţii sau direcţii aflate în subordinea Guvernului, care se ocupă cu aşa ceva.
Revenind însă cu picioarele pe pământ, în realitatea anului 2014, în care au loc alegeri europarlamentare şi prezidenţiale, de ce să crezi vreo clipă că premierul Ponta s-a apucat brusc şi dezinteresat de o reformă atât de grea? Te gândeşti la vara anului 2012, când a vrut să schimbe legi cu forţa şi a izolat diplomatic România în Europa, doar ca să-şi demită eternul antagonist politic, te gândeşti la iarna lui 2013, când a girat modificări ale Codului Penal menite să pună la adăpost toţi penalii din politică.
Te gândeşti până la urmă la acest stil al său de a face politică, cu un tupeu pregătit să încerce orice gogomănie legislativă, până i se dă peste mâini de către presă sau public, şi chiar şi atunci să îţi spună ca unui nebun: „Cine, mă, eu? Hai mersi, te pup…”. Te gândeşti la toate astea şi parcă miroase urât pentru procesul electoral.
Totuşi, nici mitologia STS-ului ca gardian al alegerilor libere din România nu stă în picioare. Oricât ar securiza inginerii generalului Opriş computerele şi telefoanele din secţiile de votare, oricât ar proteja reţelele de transmisie a datelor dintre secţii şi birourile electorale, să nu uităm câteva lucruri. Furăciunile la vot în România nu se fac nici pe telefon, nici pe computer, nici la birourile electorale, iar alegerile se câştigă cu televizorul, nu cu telefonul (vezi eşecul reţelei Dragnea la referendumul anti-Băsescu), nici cu computerul din secţia de vot.
Plus că, să pleci la drum cu premisa că, odată ajunşi la Interne, oamenii din STS vor deveni brusc o cârpă politică ce va scurge în mod penal informaţii din sistemele electronice implicate în procesul electoral, nu e tocmai un scenariu realist. Există totuşi nişte pârghii, şi interne, şi externe, care ţin sistemul cât de cât echilibrat.
STS nu este băiatul cu muşchi fără de care alegerile din România devin nedemocratice, este doar băiatul de la IT. Care, în clipa de faţă, poartă un costum de agent secret, cam mare pentru el. Totuşi, în plin an electoral, să dai brânciuri politice unei instituţii militarizate cu rang de agenţie de informaţii, care mai e şi implicată în desfăşurarea tehnică a alegerilor, nu miroase tocmai bine, cu oricât parfum şi piruete ar încerca să mascheze asta Victor Ponta.
