Gl. bg (r) Mihai Țăpârlea
Pe Pompeiu Hărăştenu, l-am cunoscut, acum peste două decenii, pe timpul unei deplasări la Chişinău, prilejuită de spectacolul ce era organizat cu ocazia aniversării revenirii Basarabiei la România.
Era perioada romantică a „podurilor de flori”, aşa cum a fost numită de profesorul Victor Crăciun. Menţionez că, atunci, se desfăşurau, la Chişinău, pe 27 martie, şi, la Bucureşti, pe 13 aprilie, spectacole vocal- simfonice, instrumentale, de divertisment şi folclor, ce reuneau pe cei mai renumiţi artişti de o parte şi de alta a Prutului. Spectacolele erau transmise, în direct, de către cele două televiziuni naţionale, şi se numeau, în limbajul teleaştilor, „duplexuri Bucureşti-Choşinău”.
Spectacolul de la Chişinău, cât şi cel de la Bucureşti, au fost deschise, în mod simetric, sugestiv, simbolic, emoţionant şi echidistant, de două cupluri de străluciţi muzicieni. Unul din Basarabia, având ca solistă pe unica şi regretata soprană Maria Bieşu-câştigătoare a primei ediţii a Festivalului Cio-cio San de la Tokio-, acompaniată la pian de marele compozitor Eugen Doga, autorul muzicii a peste 250 de filme, dintre care cel mai cunoscut este filmul „Şatra”, în regia lui Ion Lotreanu. România era reprezentată de uimitorul bas Pompeiu Hărăştenu, acompaniat, la pian, de către Martha Joja, strălucită reprezentantă a artei interpretative şi eminent pedagog muzicolog.
Călătorind la Chişinău cu un autocar în care se aflau numeroşi artişti, a avut ocazia să constat, încă de la primele discuţii, personalitatea de excepţie a lui Pompeiu Hărăşteanu, bunătatea, generozitatea şi spiritul de prietenie ce l-au animat de-a lungul strălucitei sale cariere. Până în acel moment, îl cunoscusem doar pe scena Operei Naţionale. De această dată, l-am cunoscut pe marele artist.
Atunci, Pompei-cum îi spun apropiaţii-, mi-a relatat că este ardelean, născut, la 14 septembrie 1935, la Gheorghieni, judeţul Harghita. Copilăria şi-a petrecut-o la Luduş, locul de baştină al părinţilor săi. A urmat studiile liceale la Cluj, unde a avut şansa să-i fie descoperit talentul artistic. Apoi, şi-a continuat, la un nivel ridicat, studiul la Bucureşti, unde a fost atras de mirifica lume a muzicii lirice. Student fiind, Pompeiu, în calitate de colaborator al Ansamblului CFR, a participat la Festivalul mondial al tineretului de la Bucureşti, ce a avut loc înntre 25 iulie şi 14 august 1953. Atunci, Bucureştiul avea să devină capitala celor 40.000 de „partizani ai păcii” veniţi din întreaga lume.
Cele mai multe delegaţii au fost însoţite de mari ansambluri artistice şi formaţii sportive. Era una dintre primele manifestări internaţionale, organizate de România „populară” în perioadă de vârf a „luptei de clasă” şi a „războiului rece”. Evident, nu foarte mulţi străini ştiau că, în România, închisorile erau pline de deţinuţi politici.
Programul manifestărilor sportive a cuprins numeroase întreceri în 18 ramuri sportive la care au participat campioni mondiali şi olimpici, precum celebrul ceh Emil Zatopek. Spectacolele artistice erau atît de numeroase încât sălile capitalei nu erau suficiente, fapt ce a determinat programarea lor şi în pieţele publice.
Atunci, studentul Hărăşteanu a avut marea şansă a vieţii sale, cântând alături de Nat King Kole, celebrul bariton american de culoare, care avea să se remarce şi ca veritabil pianist, compoziotor, interpret de jazz şi actor de film. Acesta a fost impresionat de calităţile relevate, pe timpul reprezentaţiei, de către tânărul şi talentatul bas român. În semn de profundă apreciere, Nat King Kole, l-a îmbrăţişat şi, în aplauzele frenetice ale publicului, l-a strâns la piept. Recent, fabulosul bas al Operei Naţionale, mi-a relatat că „şi acum simnte acea îmbraţişare, care i-a marcat profund cariera”. În anul 1958 a absolvit, cu „magna cum laude”,Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.
Pe timpul studiilor universitare, a avut marea şansă de a fi îndrumat de Petre Ştefănescu Goangă, personalitate legendară a teatrului liric românesc. Chiar pe timpul studenţiei, Pompeiu Hărăşteanu a câştigat mai multe concursuri internaţionale de canto. A fost colaborator al Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne şi, la terminarea facultăţii, a devenit solist al Ansamblului Aeristic „Doina” al Armatei, fiind solicitat de către eminentul muzician militar general Dinu Stelian. Are amintiri remarcabile din această perioadă a vieţii sale, care l-a făcut să intre, pe timpul numeroaselor turnee în garnizoanele militare, în contact cu publicul militar, dar şi cu spiritul de ordine, seriozitatea şi punctualitatea ce caracterizează organismul militar.
Totodată, s-a remarcat pe scena Conservatorului „Ciprian Porumbescu” şi pe cea a Ateneului Român. A debutat, în mod strălucit, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în anul 1966, cu rolul Ferrando din „Il Trovatore”(Trubadurul) de Giusepe Verdi. S-a remarcat, în timp scurt, şi pe plan internaţional, devenind lauraet al unor prestigioase concursuri de canto: „Erkel”(Ungaria 1960), „Shertogenbosh”(Olanda, 1965), „George Enescu”(România, 1967), „Francisco Vinas” (Spania, 1968).
La scurt timp de la participarea la festivalul spaniol, a fost angajat ca solist vocal la Teatrul de Operă din Bonn, pe scena căruia a debutat în spectacolul „Die Zauberflote”(Flautul Fermecat) de Wolfgang Amadeus Mozart. Era un caz singular când un artist liric român, ce aparţinea şi unui ansamblu artistic militar, să fie angajat al unei instituţii de profil din Republica Federală Germania. Doar calităţile sale vocale şi umane de excepţie l-au recomandat pentru o asemenea calitate.
Cu multă greutate, autorităţile comuniste ale armatei şi ţării i-au aprobat contractul cu prestigiosul Teatru de operă german. Evident, în logica vremii, artistul român nu a avut aprobarea să fie urmat de soţie, care a rămas în ţară. „Pe timpul contractului de muncă cu opera germană, în perioada 1968-1972-îmi relatează artistul-mi s-au făcut propuneri tentante să „rămân” în Germania. Răspunsul meu de ardelean iubitor de ţară a fost, de fiecare dată, fără nici-o ezitare, un hotărât „Nu”. Refuzul de atunci nu l-a regretat niciodată, deşi a avut şi unele perioade de dificultate existenţială, aidoma tuturor românilor şi artiştilor.
