Pe data de 21 decembrie 1989, în Casa Scânteii, un grup de câţiva tineri ziarişti de la „Scânteia tineretului”, din care făceam şi eu parte, în frunte cu excepţionalul gazetar Lucian Avramescu, au decis să nu mai scoată pe piaţă organul CC al UTC, ci să editeze un nou ziar.
Precedentul fusese deja creat. Jurnaliştii-eroi Petre Mihai Băcanu. Anton Uncu şi Mihai Creangă, de la „România liberă” se aflau în puşcărie. Fuseseră arestaţi de Securitate pentru că voiseră să scoată un ziar liber, împotriva lui Ceauşescu şi a regimului lui. Arestarea lor nu a învins însă acel suflu de libertate care începuse să se arate pe holurile imense ale Casei Scânteii, care, la vremea aceea adăpostea cam toată presa comunistă.
Urmând exemplul jurnaliştilor, arestaţi, o mână de tipografi au scos manifestul „Luneta”. Mişcarea de rezistenţă prin presă începuse. Am urmat noi. Era 21 decembrie. Se înserase. Afară, dinspre Universitate, începuseră să se audă împuşcături. Ne adunasem în biroul redactorului-şef, un politruc nătâng, care se afla la şedinţa de la Comitetul Central al UTC.
Pe perete era portretul lui Ceauşescu. Nea Florică, unul dintre cei mai dibaci tehnoredactori din presa românească, a luat tabloul şi a dat cu el de pământ. Ăsta a fost parcă semnalul. Ne-am pus imediat pe scris. Am scos din maşină şi am rupt cu furie cred că mai mult de zece pagini. Deşi mă străduiam să vorbesc despre luptă, despre revoluţie, despre libertate, nu-mi ieşeau decât nişte lozinci, într-un infernal limbaj de lemn. Mi-a trebuit mult, am suferit aş putea să spun, până ce, din mers, în acele momente de frenezie, de eroism şi disperare, mi-am schimbat stilul de redactare. Mă maturizasem din punct de vedere profesional, cu pocnetele gloanţelor în urechi. Aşa s-a născut „Tineretul liber”. Imediat ce a ieşit de sub tipar, am plecat cu el la subraţ şi l-am distribuit printre gloanţe.
Curând, de la Palatul „Universul” a apărut şi „Libertatea”. Confraţii de la fosta „Informaţia Bucureştiului” făcuseră şi ei în redacţia lor, ceea ce făcusem noi în a noastră. Mişcarea de rezistenţă prin presă era la un pas de victorie. Cenzura se prăbuşise. Printre gloanţe, oameni morţi şi răniţi, alimentată de entuziasm uriaş, se năştea presa liberă din România. Am pornit în forţă, în zilele următoare, redactând întinşi pe burtă în birouri, cu maşinile de scris puse direct pe podea, pentru că afară era o canonadă ca la război. Se trăgea către Casa Scânteii, şi se riposta din toate gurile de foc ale tancurilor şi TAB-urilor care veniseră să ne apere. Aveam două ambiţii. Să spunem, în sfârşit adevărul şi să ne ridicăm la nivelul excepţionalei prese româneşti interbelice. Şi, cred eu, cel puţin în acea perioadă de început, aceste două dorinţe mi s-au îndeplinit şi mie şi colegilor mei.
A urmat apoi dezastrul. A urmat atacul furibund al guvernanţilor, indiferent de culoarea lor politică, asupra presei independente, care devenise extrem de incomodă. Un adevărat câine de pază al democraţiei, care muşca rău de tot ori de câte ori avea ocazia. Tactica distrugerii a fost simplă, rudimentară aş spune, dar extrem de eficientă. Prima ţintă a fost presa scrisă. Ziarele. Câte un bogătaş controversat, strâns de gât de stăpânire cu dosare ţinute la sertar, care dacă ar fi fost activate l-ar fi aruncat pentru mulţi ani după gratii, primea ordine de la puternicii zilei să cumpere gazeta incomodă.
Ion Cristoiu, unul dintre cei mai mari făcători de ziare pe care i-am întâlnit în cariera mea, a fost primul care a semnalat acest pericol. Îi numea „cârnăţari” pe cei care cumpărau gazetele. Dar cârnăţarii şi-au făcut treaba mai departe în opera lor de distrugere la comandă. Primul pas pe care îl făceau după ce deveneau proprietari de ziar, era să dea afară ziariştii cei mai buni din redacţie. Era ca şi cum cineva ar fi cumpărat „Barca” şi i-ar fi dat a doua zi afară pe Messi, Xavi sau Neymar. Şi pe urmă s-ar mai şi mira de ce nu mai merge echipa. Al doilea pas a fost ca în locul profesioniştilor concediaţi, să aducă nişte incompetenţi, care nu le ieşeau din cuvânt. Restul a venit de la sine. Tirajele s-au prăbuşit iar redacţiile au început să aibă pierderi. Aşa că ridicând din umeri, „cârnăţarii” închideau publicaţia falimentară.
Ca să acopere această manevră, tot felul de analişti de pe la tot felul de sondaje, au spus că presa scrisă s-a prăbuşit, înghiţită de tehnică, de comunicaţia electronică, dar şi de televiziune, mult mai apreciată de public decât ziarul pe hârtie. „În viitor, nu vor mai exista ziare pe hârtie. Toate vor fi, cel mult, în format electronic” au decretat aceşti idioţi solemni, cu aere de docţi. Şi atunci, i-aş întreba: Japonia e mai electronizată decât România? Eu cred că da. Şi totuşi, ziarele pe hârtie continuă să apară, cu tiraje excepţionale.
America este mai electronizată decât România? Iarăşi cred că da! Şi atunci, cum de mai apare pe hârtie, în tiraje de milioane de exemplare, celebrul „USA Today”, în condiţiile în care există CNN-ul care transmite în timp real aproape, cele mai calde ştiri. De ce mai există mari ziare şi reviste de sport, spre exemplu, atâta timp cât competiţiile despre care scriu se transmit în direct la televizor? Răspunsul este simplu. În redacţiile acelor publicaţii există numai profesionişti de mâna întâi. Patronii nu i-au înlocuit cu tot felul de semianalfabeţi şi idioţi, care fac să geamă limba română sub mâna lor şi fracturează pixul atunci când scriu. Nu pentru că i-a lovit electronica.
După anihilarea presei scrise, au urmat televiziunile. Unealta de asalt asupra lor se numeşte Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA). Lovitura a venit din prima, fără echivoc. Legea Audiovizualului prevedea de la început ca acest organism să fie politic, ales din oameni desemnaţi de către partidele parlamentare. Apoi s-a aplicat tactica de la presa scrisă. Tot felul de neaveniţi, fără nici un fel de legătură cu televiziunea sau radioul, lipitori de afişe din campaniile electorale, care trebuiau recompensaţi cu o slujbă la stat pentru serviciile lor, tot felul de ingineri, de chimişti, de prelucrători prin aşchiere, de profesori de toate felurile, ba chiar şi un pianist, s-au aciuat la CNA, cu leafă bună, maşină la scară, secretară şi toate celelalte avantaje. De aici până la cenzură nu a mai fost decât un pas. Toate aceste slugi bine plătite au început să execute întocmai ordinele stăpânilor lor, conştienţi că dacă nu fac aşa, îşi pierd imediat privilegiile.
Mă întreb, retoric, evident, de ce jurnaliştii din audio-vizual sunt judecaţi de acest CNA, politic. De ce nu se aplică şi aici regula din alte meserii. Magistraţii sunt cercetaţi de către CSM, din care fac parte numai magistraţi, psihologii de Colegiul psihologilor, din care fac parte numai psihologi, medicii de Colegiul medicilor, din care fac parte numai medici şi aşa mai departe, arhitecţii de Ordinul arhitecţilor, din care fac parte numai arhitecţi. Atunci pe noi, jurnaliştii, de ce ne sancţionează şi ne cercetează o adunătură de prelucrători prin aşchiere, de ingineri, de profesori de toate felurile, ba chiar şi de un pianist? Ce legătură au aceştia cu meseria de jurnalist?
În iarnă, când a fost închis OTV-ul, mulţi au frecat palmele a satisfacţie. Se bucurau, inclusiv colegi de breaslă. Îmi amintesc faptul că imediat după Revoluţie, dacă nu aveai barbă şi erai monarhist, erai un incult, un tâmpit, un analfabet şi, automat, cei cu barbă şi monarhişti erau intelectuali, deşi mulţi dintre ei nici măcar nu vorbeau corect româneşte şi scriau „miau” ca pisica. Acum este o altă modă. Vrei să fii intelectual? Nu te uiţi al OTV. Şi, pe cale de consecinţă, ca bărboşii anilor 90 cu mieunatul lor în scris, eşti intelectual, chiar dacă ţi-ai luat bacalaureatul la douăzeci şi patru de ani şi „branconezi” limba română. Toţi aceşti imbecili nu au sesizat esenţa. Bulevardier sau nu, se închidea un post de televiziune. A fost un precedent extrem de grav.
Urmează acum „Realitatea” tv. Şi, sunt sigur, lucrurile nu se vor opri aici.
Dar, mişcarea de rezistenţă prin presă a pornit din nou. Acelaşi blamat OTV a dovedit că se poate. Că după un veritabil linşaj mediatic, în care atât patronul cât şi vedetele, printre care mă număr şi eu, am fost batjocoriţi, umiliţi, înjuraţi, persiflaţi, defăimaţi, ameninţaţi chiar cu puşcăria, le-am dat lovitura de graţie tuturor acestor impostori. Spre disperarea celor de la CNA, OTV-ul emite. Exemplu că se poate. Că presa poate să fie iarăşi liberă.
Îmi amintesc din nou de Revoluţie. De începutul lui ianuarie 90. Era procesul celor patru capi comunişti, lingăii principali ai lui Ceauşescu: Bobu, Postelnicu, Dincă Teleagă şi Manea Mănescu. Nu trecuseră multe zile de când căzuse stăpânul lor. În boxă, cele patru lichele făceau spume la gură, întrecându-se să-l numească pe Ceauşescu „trădătorul”, „dictatorul”, „sinistrul”, „criminalul”. Ce lepre. Acum, membrii CNA au început să se atace între ei pe tema OTV. Să-şi facă unul altuia plângeri penale. Sesizaţi asemănarea?
