Ori de câte ori încrederea populaţiei în clasa politică şi în instituţii este pusă la grea încercare, vocea străzii se face auzită. Tot mai insistent. Sau chiar vehement.
Se mai întâmplă, dacă statul este în disoluţie sau dacă dă semne de disoluţie, ca populaţia, în mod mai mult sau mai puţin spontan, să iasă la atac. Să ridice baricade. Să dea peste cap guverne. Sau chiar un regim. De aceea, societatea civilă, dacă este organizată, reprezintă o supapă. Un tampon. Iar dacă societatea civilă cunoaşte ea însăşi disoluţia, atunci stabilitatea oricărui stat, în perioade de criză, este într-un grav pericol. Ceea ce se întâmplă azi în România ne obligă să medităm la afirmaţiile de mai sus.
Pentru a mă face mai bine înţeles, le reamintesc cititorilor că, după decembrie 1989, cu o revoluţie confiscată, cu un Partid Comunist reşapat şi reinstalat la cârmă, România dădea în clocot. A fost rolul istoric pe care l-a jucat atunci Alianţa Civică. Care a reuşit să polarizeze întreaga forţă a societăţii civile, îndreptând-o către un obiectiv pozitiv. Constructiv. Şi anume susţinerea în alegeri a unui preşedinte democrat. Şi a unor forţe politice care reprezentau speranţă. Pentru că erau clar definite drept anticomuniste. Existenţa Alianţei Civice a făcut ca statul să nu eşueze. Ca România să nu intre în haos. Ca democraţiei de la Bucureşti să i se ofere o nouă şansă. Ce a urmat?
Alianţa Civică a greşit. Profund. Dramatic. În dorinţa de a deveni un liant al partidelor istorice, a generat o formaţiune politică. Partidul Alianţei Civice. Iniţial acesta a jucat un rol pozitiv. A atras în câmpul politic largi categori de intelectuali care nu se regăseau pentru moment în niciunul dintre partidele existente.
După victoria CDR, Alianţa Civică ar fi trebuit să dispară. Să se autodizolve. Iar noii politicieni să se înscrie în partidele existente. Nu s-a întâmplat aşa. Mai mult chiar, Alianţa Civică însăşi, pe lângă faptul că a generat un partid pe care l-a scăpat de sub control, a intervenit energic pe scena politică.
Şi-a plasat oamenii în diferite structuri ale administraţie publice. În Guvern. Chiar şi în servicii. Implicându-se astfel în politică. Compromiţând, într-un mod lamentabil, ideea de societate civilă. Făcând practic ca pentru mult timp societate civilă din România, într-o formă superior organizată, să dispară.
Odată cu criza economică, la nivel global şi la nivel naţional societatea românească s-a transformat treptat într-un butoi cu pulbere. Gata oricând să explodeze. Alegerile din 2012, marcate prin ascendența USL, au reuşit ca, la limită, să conducă la evitarea unei uriaşe implozii sociale şi politice. Oamenii au mai luat o gură de aer. S-au mai înarmat cu puţină răbdare şi cu multă speranţă. Pusă în USL. Care, cu sprijinul cetăţenilor, a realizat un scor istoric. 70 la sută din locurile din Parlament.
După care balonul speranţei s-a dezumflat. În mod accelerat. Dramatic. Extrem de periculos. Nu are rost să mai explic de ce.
Esenţial este că, în acest moment, milioanele de cetăţeni activi nu mai au încredere nici în instituţiile statului şi nici în puterile acestuia. Şi nici măcar în Parlament. Lupta politică are tendinţa de a se deplasa în stradă. Şi lipsește liantul. Nu mai avem o Alianţă Civică.
Cum va putea fi evitată, în aceste condiţii, căderea României în haos?
sursa: CorectNews
