Evident, hrana ce ni se oferea avea valoarea calorică prevăzută în actele normative în materie ale acelei perioade, respectiv 2500 calorii. Organismele noastre erau în creştere, şi aveau nevoie de un asemenea volum de calorii. Meniurile nu erau, însă, suficient de diversificate.
Cartofii, orezul şi macaroanele erau de nelipsit. Mâncarea de orez era denumită „balast”, tocana de legume în care predominau cartofii – „adunare generală”, iar brânza din macaroane era numită „aromă de brânză”. Ceaiul, se zvonea în rândul nostru, conţinea „bromură”, probabil, în scopul frânării pornirilor noastre erotice.
Manifestație anti-mărar
Un fapt, însă, a fost aproape de un paroxism comportamental. Voi încerca să-l descriu pe scurt. „Spatele” liceului cum se numeau, atunci, „serviciile” sau logistica de acum, s-a aprovizionat cu o mare cantitate de mărar. Întrucât această benefică plantă era perisabilă, toate mesele noastre zilnice, timp de o săptămână, erau constituite din feluri de mâncare din mărar: sos de mărar; tocăniţele, cartofii, ciorbele, chiftelele sau alte feluri de mâncare cuprindeau, invariabil şi în exces, mărar. Până şi clătitele, servite la desert, aveau brânză cu…. mărar. Mărarul, devenise, aşadar, suveran în toată gama de preparate culinare. Doar ceaiul, laptele şi iaurtul nu conţineau această mirifică plantă al cărui loc, apreciază unii specialişti, ar trebui să fie în…farmacie. Sintetizând, pot afirma că nici un meniu nu era conceput în afara mărarului.
Tot mai mulţi colegi, şi eu insumi, consonant lor, îşi manifestau nemulţumirea. Se pare că, la simpla noastră semnalare, nu s-a luat nici un fel de măsură. Ajunşi la capătul rabdării, în timpul unei cine, colegii din clasa a XI-a, au început să scandeze: „Nu mai vrem mărar! Vrem mărar mai… rar!”. Noi, cei din clasa a X-a, i-am secondat imediat. Scandările celor aproape 700 de elevi au creat un vacarm asurzitor şi, evident, inacceptabil din punct de vedere al prevederilor regulamentelor militare. Alarmat de cele întâmplate, ofiţerul de serviciu, energicul căpitan Constantin Susanu, a intrat intempestiv în sala de mese şi, cu o voce puternică de tenor, a ordonat „Tăceţi! Tăceţi! Tăceţi!”.
Cum nu a fost auzit de unii elevi, şi neascultat de alţii, a scos pistolul, l-a orientat spre tavan, şi a strigat din nou, mai puternic şi, evident, mult mai…argumentat. „Tăceţi că trag!” Era pentru prima dată, când cineva ni se adresa, când ne soma în acest fel. Toţi, deîndată, am tăcut. Ofiţerul de serviciu, în continuare, ne-a făcut „o prelucrare” energică şi convingătoare privitoare la protestul nostru colectiv, care era interzis de regulamentele militare. Totodată, a promis că va raporta despre „excesul de mărar culinar” conducerii liceului.
Dovadă că a sesizat comanda liceului, este faptul că, începând cu a doua zi, mărarul nu a mai reprezentat o „povară” culinară pentru elevi. După câţiva ani, l-am întâlnit pe colonelul Susanu la Academia Militară, unde era şeful unui birou ce se ocupa de organizarea învăţământului militar universitar.
GL. BG (R) MIHAIL ŢĂPÂRLEA
