Cum românul s-a născut poet și, în plus, este și bășcălios din fire, nu este de mirare că imediat după noua amânare a integrării în Spațiul Schengen pentru România și Bulgaria, românii au început să facă haz de necaz.
Mai în glumă, mai în serios, românașii noștri recunosc faptul că există mici-mari diferențe între „noi” și „ei”. Chiar și în cazul tradițiilor și ale obiceiurilor cu care, de regulă, nu se prea glumește. Dar hazul de necaz nu are cum să strice, până la urmă. Materialul următor, care se răspândește, de ceva vreme, prin intermediul internetului, tratează un subiect tabu”: înmormântarea. Textul următor este un pamflet.
Înmormântare UE:
1. A crăpat Hans.
2. Constatăm asta.
3. Aducem şi un medic / scoatem certificat prin care constatăm asta şi pe hârtie.
4. Sunăm firma de servicii funerare. Comandăm una bucată sicriu.
5. Îl ducem pe Hans la capelă.
6. Anunţăm pe cei apropiaţi ca a crăpat Hans. Le zicem adresa capelei.
7. Ne adunăm la capelă, schimbăm o vorbă despre Hans.
8. În cursul aceleiaşi zi, pompele funebre vin, îl ridică pe Hans şi îl îngroapă / incinerează / împăiază / criogenează / ce-o fi, în funcţie de preferinţe.
9. Odată îngropat, Hans acolo rămâne. Dacă doresc, vizitatorii sunt bineveniţi cu o floricică sau fără.
Înmormântare românească:
1. A crăpat nea Gică.
2. Constatăm asta. Înainte de a suna la medic sau de a scoate certificat sunăm pe toţi care îl ştiu sau nu pe Gică şi anunţăm asta.
3. Revenim cu certificatul şi ne facem loc prin marea de oameni care au venit să îl vadă pe Gică mort şi să bea gratis o ţuiculiţa. Între timp, Gică e ţinut pe masă trei zile. Aşa mort, da.
4. Aducem 3 femei să îl spele şi 2 bărbaţi să îl bărbierească – ritual anticreştin, apropo.
5. Sunăm popa. Ne rugăm de popă să vină, de parcă ar fi ceva nemaiîntâlnit şi nemaipomenit de nou în cariera lui şi ne împrumutăm de bani, că dacă nu e mulţumit ni-l lasă pe nea Gică pe masă şi se cară. De parcă nu tot din banii noştri ar fi plătit.
6. Pe lângă oamenii care se foiesc prin casă, ne vor mai întâmpina pe drum încă pe atâţia, ca să nu mai vorbim de cei care vor veni direct la cimitir. Mai vin și vreo două televiziuni de știri, că alegerile au trecut și e cam lipsă de subiecte pe piață.
7. Pregătim echipamentul lui nea Gică, compus majoritatea din elemente tot antecreștine. Bani pe ochi, colac în mână, prescura pe piept – sau invers? – costumul său cel mai bun care i-a rămas cam mic / mare şi nişte pantofi cu talpa de carton că e pielea scumpă şi şi-aşa e mort.
8. Convoiul: Unul cu un brad / pom / schela cu fructe agăţate inel (tot păgân e şi ăsta). Unul cu o cruce. Toţi cu lumânări. Alţii cu steaguri şi prosoape. Încă minim 2 cu sfeşnice. Nu uita coliva. Încă minim doi cu coroane. Încă vreo doi care să ducă „darurile” – obiecte de uz personal, bucăţi de material textil, batiste, mobilă, decoraţii, o găină vie uneori, care se trece peste groapă etc.
9. Fanfară. Ţigani mai mult sau mai puţin treji, care să chiorlăie din instrumentele lor cântece de mare factură spirituală, cum ar fi „Pe lângă plopii fără soţ”, „Drumurile noastre toate”, „Treceţi batalioane române Carpaţii”, „Puşca şi cureaua lată”, „Dunărea albastră ” (n-aveţi idee cum sună asta la TROMBON!).
10. Bocitoare. Între 3 şi 5 babe bete şi senile care să îl călărească pe nea Gică şi să zbiere de parcă li se scot ovarele. De multe ori nu au absolut nicio treabă cu răposatul şi îl vor boci pe un nume generic, de exemplu „Vasile”.
11. Îi cinstim bine pe toţi, de la popă la ţigani, că doar n-au venit să îl îngroape pe unul, au venit să crape în ei şi să bea. Firesc. Pornim cortegiul.
12. La fiecare răscruce – intersecţie – vom opri tămbălăul (ţigani, bocitoare, alămuri, zbierete, cerşetori, bomboane, claxoane) şi preotul va citi o extenie. Între extenii, cine ştie cântă din toţi plămânii „Sfinte Dumnezeule” în varianta funebră. Pentru că există şi varianta veselă. Care nu se cântă. Totuşi, având în vedere lipsa de voce a celor din cortegiu şi beţia generală, puteţi să cântaţi şi Macarena că nu se simte.
13. Ajungem la biserică. Ne dăm foc cu lumânări, umplem tot de ceară, urlăm TARE să ştie LUMEA că noi SUFERIM pentru că A MURIT GICĂ, BĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! În timpul slujbei, creăm confuzie şi război, aruncând cu bani şi bomboane către liota de cerşetori. Punem şi „vămile” pe jos, obicei – cum altfel? – anticreştin şi ăla. Potrivim vata în nas lui Gică, nu de alta, dar de atâta jale şi lumânări şi tămâie a început să se cam lichefieze.
14. La cimitir. Se sapă groapa, se urlă, se trece găina, se desface pomul, se împart prosoape, restul de daruri (teoretic oamenilor săraci, practic tot între neamuri, pe principiul nimic nu se pierde, doar se împrumută), se bea, se stropeşte cu vin mormântul, continua slujba.
15. După cimitir. Se merge la casa lui Gică unde se bea, se bea, se bea, se mănâncă cel puţin 3 feluri de mâncare, se ia şi la pachet că doar e pomană, se vorbeşte despre politică, vreme, rapiță, Băsescu, Ponta, Antonescu, FMI, alegeri, inflaţie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul ăsta, hemoroizi, nunţi, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice numai despre Gică nu.
16. După ce l-ai îngropat, reiei paranghelia la 3, 9, 40 de zile, un an, 2, 3 etc., totul culminând cu 7 ani când îl dezgropi pe Gică sau, mă rog, ce a rămas din el, îl stropeşti cu vin şi-l bagi la loc. Pe lângă asta mai ai şi vreo 400 de sărbători de pomenire a morţilor.
Cam asta e! La români!
