Din punct de vedere al finanţării, în sistemul de sănătate avem doi poli: Ministerul Sănătăţii şi CNAS.
CNAS gestionează banii din contribuţii, adică 4,5 miliarde de euro pe an. Este vorba despre bani care sunt plătiţi de toţi angajaţii şi angajatorii din România.
De fapt, colectarea şi gestiunea propriu-zisă a banilor o face Ministerul de Finanţe. La înfiinţarea CNAS, guvernul Năstase a constatat că în fiecare an există un excedent şi atunci a tras toţi banii la bugetul de stat pentru a finanţa şi alte deficite. Dacă conduci CNAS, nu ştii niciodată câţi bani a colectat Ministerul de Finanţe, ci doar cât ai voie să cheltuieşti. Practic, conduci o instituţie legată la ochi, mergând pe buna credinţă a celor de la Finanţe. Cheltuieşti întotdeauna cât îţi spun cei de la Finanţe că ai nevoie, iar estimarea se face pe baza precedentelor. „CNAS nu este în realitate decât un amărât plătitor de servicii”
Mai mult, CNAS acţionează după nişte reguli pe care le face în realitate Guvernul prin contractul-cadru. Practic, CNAS nici nu colectează banii şi nici nu are un control asupra veniturilor. Prin contractul-cadru, o dată pe an se stabileşte modalitatea prin care se plătesc serviciile în sănătate. Acolo spune cât costă o consultaţie, cât costă o operaţie şi tot aşa. Contractul- cadru este o hotărâre de guvern care este semnată de ministrul Sănătăţii şi de preşedintele CNAS. Iar în realitate, contractul cadru iese cum vrea ministrul Sănătăţii, nu cum vrea preşedintele CNAS, pentru că puterea finală o are ministerul Sănătăţii. De exemplu, cât a fost Eugen Nicolăescu ministru pe vremea lui Tăriceanu, de fiecare dată a ieşit cum a vrut el.
Criza sistemului s-a acutizat în 2008, atunci când s-a propus scăderea contribuţiilor la asigurările de sănătate cu 20%, şi în acel moment s-a prăbuşit sistemul. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ministrul de atunci al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu a dispus şi eliminarea unicului mecanism de control al preţurilor medicamentelor, plafonul de cheltuieli. Acela era unicul mod prin care CNAS putea controla costurile: nu dădea voie să se cheltuiască decât într-o anumită limită, în funcţie de disponibilitatea fondurilor şi astfel nu se produceau niciodată datorii către producătorii de medicamente.
Plafonul era unicul mod prin care CNAS putea controla costurile. În acest mecanism de control, se cheltuiau exact câţi bani erau bugetaţi pentru luna aceea. Gândiţi-vă că odată ce a fost eliminat plafonul, doar într- un singur an, în 2008, s-au produs datorii de 500 de milioane de euro. Per total, chiar dacă nu era un sistem perfect, pacienţii aveau medicamente şi statul nu avea datorii la importatorii de medicamente.
