Mă pregătesc să părăsesc oraşul. E seară, stau în barul hotelului Korona şi-l ascult pe un pianist vârstnic interpretând nocturne de Chopin. E totul calm şi cald – aici. Am strâns amintiri multe. Mă gândesc la cei de acasă. Se apropie Sărbătorile iernii. Mă învinovăţesc puţin. Parcă am trăit prea mult pentru mine, în ultima vreme. Am volumul de versuri al lui Nicolae Băciuţ la mine. Citesc o frumoasă „Întorcere în oglindă”.
Mă spăl cu indiferenţă pe ochi
cu imaginea rece a tinerei fete ucise în acest tablou
cu vechituri,
peste care mâna mea carbonizată
a tras câteva linii în roşu, roşu cât un firicel de sânge.
Sunt disperat şi bat uşor tactul pe marginea ramei,
poate îi voi trezi copilăria,
poate voi afla cu adevărat
cutare şi cutare eveniment
încrustat pe pielea ei.
Şi mi-am mărturisit că acest scop
nu are reguli de-a lungul verii
în care am presărat cu semafoare
toate celulele acestui înnegrit tablou
care atârnă deasupra capului
cu emoţie anunţând: „A fost ora…”,
după mai multe semnale.
Privindu-l îndelung, am rescris acest poem
şi am intrat în oglindă
cu imaginea strivită a fetei
care nu s-a mai înălţat la ceruri.
Dorul de poezie este, atunci când nu eşti acasă, mai puternic. Este, cum zice Băciuţ, „ca şi cum ai săruta un poem”:
Scriu aceste versuri, pândind
cuvintele rămase goale de parcă
turnul oraşului s-ar fi scurs din nervurile lor..
Alerg apoi, părăsit,
căzându-mi cuvintele din tălpi,
mici libelule,
mici pete de sânge –
o sălbatică înlănţuire
în dâra pe care cineva o mai urmează,
cineva o mai contemplă, nu din pudoare,
nu din frică.
Scriu textul acesta ca pe nişte lentile aburite,
ca pe chipul tău din care literele se desprind
ca o nevinovată îndoială de sine.
Un nou exerciţiu de toamnă,
un nou păianjen ţesându-şi frica
între degetele din care
cuvintele colorate dispar.
Picioarele lor de fosfor
ard lipite de gura ta.
Apoi sărutul,
ca şi cum aş săruta un poem.
Apoi, o necesară execuţie:
Iată inima poetului, zic;
soldaţii îşi fixează arma la umăr –
umărul lor ca un cartuş de flori
curgând peste bătăturile umflate din bocanci.
Ochii poetului, iată,
inutile păsări de fum –
Verificaţi amprenta degetului arătător,
copilăria,
aliniamentul.
Iată inima poetului,
Zic,
prizonier al propriilor cuvinte.
Mă simt prizonier al acestui dor de poezie, spusă direct în suflete, fără sunet. Aşa cum se întâmplă în „Iarna fără pleoape”:
Cât de aproape,
cât de aproape,
zăpada începe,
orbind,
să ne-ngroape,
ca o fereastră
închisă-ntre ape,
ca o cătuşă
fără de chei,
ca un zid
fără uşă,
ca un cer
fără zei.
Cât de aproape,
cât de aproape,
iarna rămâne
fără de pleoape.
Trăiesc, aici, departe de toţi cei dragi, abandonul poetului, în chiar felul său:
Iarna aceasta face riduri –
nici nu mai pleacă,
nici n-a venit,
scrie cu fulgi
poeme pe ziduri
şi-ş pune timbrele-n plic
şi nu-mi mai trimite
nici o scrisoare –
renunţă la toate,
dar nu-mi dă nimic!
Sunt fericit pentru faptul că vă plac versurile lui Nicolae Băciuţ. Aici ne întâlnim cu toţii. Aici, şi între limitele pe care el ni le impune:
De la leagăn la sicriu,
numai plânsetul e viu,
de la floare la sămânţă,
peste tot e o Săpânţă,
de la zi până la noapte,
numai râsul este moarte,
de la iarbă pân- la cer,
numai cântecu-i stingher,
de la mine pân- la tine
pleoapa-şi caută retine –
doar inelul ne desparte,
lacrimă ce nu se-mparte.
N-aş vrea decât să ascult, să citesc şi să recit poezie românească adevărată, în ultima noapte de şedere la Budapesta. Şi parcă o zăresc, printre lacrimile de despărţire şi de regăsire pe „mireasa cea de taină” a lui Nicolae Băciuţ:
N-ai nici o vină,
n-ai nici un vin,
nici o secundă,
nici un secund,
n-ai nici o undă,
unde s-ascund
ochiu-n retină,
apa în prund –
pietrele-s altele,
n-ai nici o vină,
porţile-nchide-le,
coboară-le
strigă-le
şi înlumină-te!
N-ai nici o masă,
n-ai nici un mas,
nici o mireasă
n-a mai rămas –
cuvântul de taină
e limbă de ceas.
Dar, parcă „mi-au mai rămas nişte lucruri de făcut”. Da, „să nu uit”, înaintea plecării să procedez la îndemnurile poetului. Şi abia apoi să plec acasă. Mă aşteaptă, acolo, Crăciunul. V-aş spune de pe acum „la mulţi ani”. Însă mai avem a ne întâlni, în zilele ce urmează. Rămâneţi cu suavele mele griji:
Mi-au mai rămas câteva lucruri de făcut –
să mut nişte dealuri din loc,
să-mi fac o mare mai aproape,
să fac să mă iubeşti, pe ape,
să-mpart ecuatorul primăverii,
să-i caut vară pe măsură,
să şterg fereastra serii,
să-mi inventez o gură,
să dau ierbii culoare,
să-mi caut amintiri,
căldurii să-i aduc răcoare,
să inventez ziua de azi,
şi groapa-n care n-o să cazi,
miresei să-i aduc un mire,
iar ochiului să-i inventez privire,
bisericii să-i caut rugăciuni,
scăderea-n care să te-aduni,
numelui tău să-i înfiez cuvinte
pe care nimeni nu le ţine minte,
să nu las urletul ca să devină lup,
să-i fac albinei stup,
iar vremii buletin meteorologic,
să nu accept nimic ce-i logic,
să-mi fac o rană pentru trup,
să-ncerc să fiu atent,
să nu uit ca să ies din pântec,
să pun accent,
să nu uit să mă nasc
mai înainte de-a ajunge cântec.
Mai avem până la Crăciun. Să ne bucurăm de fiecare zi!
