Dan Andronic: Ce au de făcut Ponta, Antonescu şi Băsescu în 2013?
1. Victor Ponta are poate cea mai dificilă treabă dintre politicienii români. Premier, preşedinte al PSD şi co-preşedinte al USL, de la Victor Ponta se aşteaptă să redreseze economic ţara, să ţină sub control baronii PSD fără a ceda din putere şi să aibă grijă de integritatea USL în timp ce jonglează cu interesele politice şi guvernamentale ale PNL şi PC. Chiar dacă din postura de premier este cel care trage sforile şi este principalul beneficiar al simpatiei electoratului dacă lucrurile merg cum trebuie, tot în dreptul lui se decontează toate eşecurile sau scandalurile guvernării. Guvernarea PNL- PD din perioada 2005- 2007 demonstrează că în perspectiva alegerilor parlamentare din 2008, PD a crescut tocmai pentru că nu şi-a asumat cine ştie ce responsabilităţi la guvernare. Dar presiunea cea mai mare vine dinspre cuplul Antonescu- Voiculescu- Antene care nu o să înceteze să ceară cât mai mult.
2. Crin Antonescu ştie una şi bună: el vrea să ajungă preşedinte. Şi tot PNL-ul, de la vlădică la opincă trebuie să-şi dorească acelaşi lucru. Nu ştiu cât de curajos va fi Crin Antonescu în privinţa excluderilor anunţate în partid în prima şedinţă din 2013. Opinia mea este aceea că în cazul unor maziliri spectaculoase nu ar face altceva decât să mărească nemulţumirea opoziţiei tăcute din partid care va fi nerăbdătoare la momentul oportun să îşi ia revanşa. Apoi, trebuie să ţină de guvernare cu dinţii. Pentru că nu ştiu câţi dintre yes-menii din jurul său vor rămâne alături de el dacă PNL este forţat să meargă în Opoziţie. Şi mai ales are nevoie de un plan B pentru momentul în care i se va spune verde-n faţă că nu o să fie susţinut de PSD la alegerile prezidenţiale.
3. Traian Băsescu va fi mai ales interesat de cine îi va lua locul la Cotroceni. Cineva care să facă faţă candidaţilor Sorin Oprescu şi Crin Antonescu. Mai e MRU o opţiune? Dacă nu, cine? Cum se face regionalizarea? Cum va fi revizuită Constituţia? Cu o Putere mai mult decât ostilă şi o Opoziţie rahitică, Traian Băsescu va avea cel mai dificil an din momentul în care a devenit preşedinte.
Toma Roman jr.: CADAVRUL POPORULUI
Nu m-am dat niciodată în vânt după Sergiu Nicolaescu. L-am considerat un personaj vanitos, cabotin dar un bun realizator de explozii și împușcături. Ce a urmat după moartea lui, însă, Dumnezeu să-l ierte, mi-a făcut părul ghioagă, ceva mai mult decât o simplă măciucă. Răposatul a vrut să se ardă, așa cum au mai făcut câteva zeci de mii de români. Chestia asta a declanșat adevărate crize de morbiditate publică, fundamentalism obtuz, a alimentat teoria conspirațiilor.
În primul rând, o gloată isterizată, dublată de o seamă de analiști funerari de ocazie au găsit că e o sfidare faptul că sicriul depus era cu capac. Mitocănimea era frustrată că nu poate să spună „ce frumos e săracul, zici că doarme!”. Am auzit halucinații de genul „se acoperă o culpă medicală, l-au tăiat aiurea” sau „nu e în sicriu”, în orice caz, „ni se ascunde ceva!”.
La o televiziune de știri, un cetățean care se erija în purtătorul de cuvânt al masselor largi, debita: „Sergiu Nicolaescu e proprietatea poporului! Trebuia să-l vadă tot poporu!”.
Cât despre incinerare, aici lucrurile au luat-o razna complet. Ultima nevastă a regizorului a fost făcută „satanistă”, „evreică” și chiar infractoare, fiindcă Nicolaescu ar fi avut un fiu din flori și ea nu ar dori o eventuală prelevare de probe ADN care să-i pună în pericol calitatea de unică moștenitoare. Delirul a culminat cu huiduieli, insulte și tropăituri în fața crematoriului doar pentru că sărmana doamnă a îndeplinit ultima dorință a soțului ei. Lumea ar fi vrut să o vadă pe femeie trântindu-se pe jos, rupându-și părul din cap și îmbrăcată-n negru din cap până-n picioare. Faptul că a avut un pardesiu alb părea o altă culpă teribilă.
Toată povestea cu „cadavrul public” al lui Sergiu Nicolaescu a mai arătat încă o dată cât de profundă e o parte a României profunde. Anume, fix acea parte care i-a trimis în parlament pe Gigi Becali sau Verginel Gireadă, își creează culoar spre moaște cu pumnul, votează PPDD sau se holba la OTV în perioada de glorie a Elodiei.
Mircea Geoană: Acordul din SUA – un compromis în serviciul binelui public. Din nou despre austeritate vs. creștere în Europa și în România
Cu câteva ore înainte de a intra în istorie, al 112-lea Congres al Statelor a reușit să dea un răspuns colectiv și comprehensiv problemei „zidului bugetar”. Era un acord crucical, nu doar pentru piețele financiare, ci și pentru 98% dintre americani. Fără o înțelegere, aceștia ar fi plătit taxe cu cel puțin 1.000$ mai mult decât în 2012.
A fost o negociere pasionantă, în genul fimelor de acțiune. După un acord aproape unanim în Senat, înțelegerea părea condamnată în Camera Reprezentanților. Republicanii dădeau semne că vor amenda propunerea și că se vor spăla pe mâini de responsabilitate, trimițând problema următorului Congres și lăsând America în derivă.
Nu a fost așa. A câștigat moderația și a câștigat compromisul în serviciul binelui public. Polarizarea extremă a Congresului SUA, constată în ultimii ani de specialiștii în științe politice, a lăsat loc unui acord în care o majoritate a definit un nou centru politic (s-a trecut peste angajamentele multor republicani că nu vor vota niciodată creșteri de taxe, de exemplu). Este un compromis clar, fără anexe secrete, făcut public imediat, clar ca lumina zilei, care găsesște calea de mijloc între poziții ideologice considerate altfel ireconciliabile acum câteva luni, în timpul tensionatei campanii prezidențiale dintre Romney și Obama.
Republicanii au înțeles sensul votului din noiembrie, așa cum Obama și democrații au înțeles că nu a fost o „landslide victory”, o victorie la o diferență copleșitoare. A ieșit câștigată clasa de mijloc americană, iar administrația Obama a reușit să-și impună promisiunea privind taxe suplimentare pentru cei considerați bogați, pentru cei cu venituri de peste 450.000 $/an (pentru o perspectivă mai amplă, adăugați aici determinarea președintelui francez Hollande, din mesajul de sfârșit de an, de a merge mai departe cu impozitul de 75%). Avem de-a face cu un acord echilibrat, care nu doar crește taxe, dar care înțelege obligativitatea de a stimula economia americană pentru a se consolida și a crea locuri de muncă. Aviz pentru ultimii profeți rătăciți prin România ai austerității pure!
Revenind la România, nu pot să nu am gustul amar al comparației: în timp ce tot Congresul Statelor Unite sacrifică sfârșitul de an și luptă pentru un acord în ultimele sale ore de existență, Parlamentul României și-a început noul mandat negând justiției dreptul de a aresta un deputat.
Trecând mai departe, acordul din SUA este una dintre cele mai importante lecții venite de peste Ocean pentru Europa și pentru România. Este încă o demonstrație, și încă una foarte coerentă, despre cum se poate ieși din veșnica dilemă a ultimilor ani: austeritate vs. stimulare economică. Dacă Europa vrea să-și recâștige statutul global, dacă România vrea să-și crească potențialul economic, atunci de un răspuns la fel de onest și de coerent este nevoie.
Înțelelegerea din SUA spune, în esență trei lucruri: unu, că degeaba crești taxe dacă nu stimulezi zonele dinamice ale economiei, dezvoltarea și dacă nu încerci să creezi locuri de muncă; doi, că nu poți trece prin criză sacrificând clasa de mijloc; trei, că acei care au beneficiat cel mai mult de pe urma crizei trebuie să contribuie mai mult la efortul de a o depăși. Aceasta este filosofia cu care America își caută ieșirea din criză – este mai mult decât o filosofie economică, pentru că are și o importantă dimensiune morală; este o discuție de echitate și inegalitate la care Europa și România se uită încă de la distanță.
SUA iau transparent decizii și acest lucru ar trebui să aibă loc și în Europa sau România. Băltirea în vechile metode este cea mai proastă decizie. Protejarea clasei de mijloc, un efort fiscal suplimentar pentru beneficiarii crizei și stimularea zonelor dinamice din economie nu mai pot întârzia dacă vrem să aducem locurile de muncă din neclaritatea discursurilor în realitatea vieții de zi cu zi a oamenilor.
Pericolul nu a trecut. La final de martie, Congresul trebuie să aprobe majorarea plafonului maxim al datoriei publice americane. Se anunță o nouă bătălie dusă în tranșee ideologice între Republicani și Democrați. SUA a acționat, acum este rândul Europei și al României. Momentul dezbaterii despre buget, care vine rapid, nu trebuie în niciun fel ratat.
