Datini şi obiceiuri de Crăciun

Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie – 7 ianuarie) au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de început de an. Românii folosesc, pe lângă calendarul oficial, recunoscut de stat şi Biserică, un calendar neoficial – calendarul popular – creat de popor şi transmis folcloric.

Spre deosebire de calendarul bisericesc oficial şi de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe săptămâni şi luni, calendarul popular indică timpul optim pentru arăt şi semănat, pentru pețit şi logodit, pentru moştenirea strămoşilor sau aflarea ursitei.

Ignatul, sărbătoare iubită de români

Ignat este divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor – în zorii zilei de Ignat se taie porcul de Crăciun – şi cu Inătoarea. Potrivit calendarului popular, Inătoarea pedepseşte femeile care sunt surprinse lucrând (torc sau țes) în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare şi renaşte. În antichitate, porcul a fost simbol al vegetaţiei, primăvara, apoi sacrificiul lui s-a transferat în iarnă.

Colindatul este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat în casă, pe uliţe, de o ceată sacră. În calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri zonale în perioadele solstiţiului de iarnă („Steaua”, „Pluguşorul”, „Sorcova”). Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.

Crăciunul

Crăciun este un zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de geto-daci, indentificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Timp de peste un mileniu, creştinii sărbătoreau Anul Nou în ziua de Crăciun. Determinativul de „moş” arată vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască, împreună cu timpul calendaristic, la Anul Nou. În legătură cu Moş Crăciun au circulat multe legende.

Prin tot ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului creştin Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia înseamnă moartea Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt influenţe livreşti care au pătruns în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. Sărbătorile de Crăciun durează, în sens restrâns, trei zile (25-28 decembrie), sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie – 7 ianuarie).

Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat. Împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a „Moşului”, numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la solstiţiul de iarnă.

Dumnezeu, văzând că neamul omenesc este asuprit de diavol, s-a milostivit şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavril să vestească Fecioarei Maria naşterea, prin puterea Duhului Sfânt, a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o peşteră din Bethleem şi a fost pus, înfăşat, de către Născătoarea de Dumnezeu, în ieslea dobitoacelor. El, cel care venise să ne mântuiască pe toţi de păcatele noastre. Naşterea unui mare Împărat fusese prorocită de mult de Vrăjitori, care spuneau că „Stea din Iacov va răsări şi va zdrobi stăpâniile lui Moab”.

Trei magi, cunoscând această prorocire, cercetau când o să apară această stea şi când au văzut steaua lui Hristos au urmat-o şi, căzând în genunchi, I s-au închinat Lui şi I-au adus daruri, aur, tămâie şi smirnă. Irod, împăratul iudeilor, temându-se că va pierde tronul prin naşterea lui Mesia, a poruncit ca toţi pruncii din Bethleem să fie ucişi. Aşa au murit 14.000 de copii, dar Iosif şi Maria au reuşit să-L salveze pe Fiul Domnului, vestiţi de un înger, fugind în Egipt.

Dumnezeu s-a făcut om pentru a nu ne mai vedea căzuţi în rele şi nenorociri, pentru mântuirea păcatelor noastre. Crăciunul, ziua Naşterii Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sărbătoare a creştinismului. La români, sărbătoarea Naşterii Domnului se sprijină pe un fond străvechi, legat de cultul solstiţiului de iarnă, al lui Crăciun, personaj mitic dacic, dar şi pe datinile romane legate de zilele „Soarelui Învingător” şi Saturnalii. Pentru că acum, la sfârşit de decembrie, este ziua cea mai mică a anului, Soarele trebuie ajutat, prin tot felul de elemente magice, să nu moară. În vechiul mit al ciobanului Zeu-Moș se introduc elemente creştine şi astfel se conturează povestea ciobanului Crăciun. Acesta refuză să o primească pe Fecioara Maria să-şi nască pruncul. În ascuns, soţia sa o găzduieşte şi-l moşeşte pe Iisus.

Crăciun o pedepseşte tăindu-i mâinile. Fecioara Maria înfăptuieşte o minune lipindu-i mâinile la loc, lucru ce îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat cu bine, Crăciun aprinde un rug din lemne în jurul căruia se încinge o horă. După joc, Crăciun le face daruri Fecioarei Maria şi pruncului şi, astfel, se produce transfigurarea lui Crăciun în sfântul care aduce daruri copiilor de ziua Naşterii lui Iisus. Este demn de remarcat că cei mai mulţi cercetători români afirmă că apelativul de Crăciun derivă din cratio – onis care, în latineşte, înseamnă naştere.

De la noi pleacă Moșul

Mai mult, Petru Caraman susţine că numele de Crăciun se găseşte numai la români. În afara graniţelor românismului, termenul nu se regăseşte decât la slavii din imediata vecinătate, care l-au împrumutat de la români. Sărbătoarea de Crăciun îmbină o mulţime de obiceiuri. Dominantă este componenta creştină care marchează naşterea lui Hristos şi ea se vede în colindele religioase „Steaua” şi „irozii”. Crăciunul marchează însă şi un nou ciclu de viaţă, începutul unui nou an. Obiceiurile au semnificaţii multiple. Pe de o parte, se întrevede urarea menită a prevedea, a provoca îndeplinirea dorinţelor omului şi ale comunităţii, dar şi protejarea faţă de forţele răului.

Colindul, în acest context, începe nu întâmplător seara şi după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colindă doar copiii, simboluri ale purităţii, ale curăţeniei fizice şi morale. Abia în ziua de Crăciun colindă flăcăii, femeile fiind excluse. Ceata de colindători se organizează pe vecinătăţi şi merge din casă în casă pentru că urarea lor este socotită de bun augur. Arsenalul lor format din clopoţei, beţe, bice are menirea ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În acelaşi cadru trebuie amintite jocurile cu măşti: capra cu variantele sale – cămila şi chiar girafa, ursul, căluţii, dar şi ceata de mascaţi, care are menirea de a stigmatiza toate racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, şi profilurile ocupaţionale: crâşmarul, căldărarul, agricultorul etc.

Din costum nu lipseşte niciodată şiragul de zurgălăi, care are aceeaşi menire – de a îndepărta forţele răului. Crăciunul este marcat şi printr-o masă bogată, din care nu trebuie să lipsească colacii, cornurile, fructele, peştele, dulciurile şi, bineînţeles, băutura. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la ocupaţiile tradiţionale ale comunităţii româneşti. De pe masă nu pot lipsi nucile şi ouăle, care au o simbolistică mai complexă, cu trimitere la rezistenţa în timp, la sămânţa care nu se pierde. Sărbătorile de iarnă, începute de Crăciun odată cu Naşterea lui Iisus, se încheie abia la Bobotează, când în lumea satului au loc alte petreceri unde, într-un cadru special, sunt prezentate comunităţii viitoarele cupluri şi astfel viaţa îşi reia ciclul firesc, odată cu renaşterea naturii.

Colindele

Începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor uliţele satelor răsună de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mâna şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate:

„Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne daţi”.

Și dacă cei din casă întârzie a le deschide uşa spre a le împărţi colindeți, încep să cânte mai departe: „Am venit şi noi odată/La un an cu sănătate,/Şi la anul să venim/Sănătoşi să vă găsim./Ne daţi, ne daţi,/Ori nu ne daţi”.

Cu acest prilej gazda le împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de faină frământaţi şi copţi chiar în acea noapte a Moş Ajunului.
În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: „Florile dalbe”, „Lerui ler”, „Ziurel de ziuă”, ori „Valerim” şi „Veler Doamne”. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de tip păgân: având de fapt origine comună cu acesta.

Astfel întâlnim:

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intra în casă în zilele Cracinului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Isus: „Steaua sus răsare”; „În oraşul Vitleem”; „La nunta ce s-a întâmplat”; „Trei crai de la răsărit”.

Vicleimul

În unele locuri, în noaptea Cracinului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Aceasta dramă religioasă ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.

Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.

Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profana, jocul păpuşilor. Într-o cutie purtată de doi băieţi este înfăţişată grădina lui Irod şi o parte din piaţa oraşului. Moş Ionică, îngrijitorul curţii şi o paiaţă dau naştere la o serie de scene care satirizează întâmplări şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele domnitorilor ţării.

Capra

Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu capra sau brezaia. Ca şi în celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.

Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”.

Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile romanilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.

Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt în casă, şi apoi, mulţumind, se îndepărtează.