Oraşul întâmpină sărbătorile de iarnă în straie de gală. Am petrecut câteva ceasuri pe Vaczi utca, stradă pietonală de lux din centrul Budapestei, în apropierea piciorului podului Elisabeta, foarte aproape de hotelul unde locuiesc. În preajma Crăciunului, oamenii mi s-au părut întotdeauna a fi altfel decât în alte perioade ale anului. Mai puţin preocupaţi de ei înşişi, cu gândul îndreptat spre cei dragi. Pregătiţi şi dornici să bucure, mai puţin decât să se bucure.
Îmi răsfoiesc notiţele şi constat că urmează ultimul dintre interviurile pe care Nicolae Băciuţ a izbutit să le obţină de la Nicolae Steinhardt. Parcă, pregătindu-mă să închei acest ciclu, am o strângere de inimă, de parcă m-aş despărţi, măcar pentru o vreme, de ceva sau de cineva drag. Cu atât mai mult cu cât, din câte am reuşit să constat, el a plăcut cu deosebire cititorilor rubricii. Toate au, însă, un sfârşit. Dar am, încă, între rezerve, câteva suprize. Până să vi le dezvălui, iată ultima convorbire din şirul celor realizate acum mai bine de două decenii:
–– Într-un moment în care literatura e concurată de alte genuri artistice, cum vedeţi destinul literaturii, perspectivele ei?
–– Nu pot prooroci. Concurenţa mass media e mare. Nu cred însă că e o concurenţă pe viaţă şi pe moarte, deocamdată cel puţin. Mai degrabă socotesc că sunt două căi paralele care pot foarte bine (ca şi domnii Chirac şi Mitterand) coabita.
–– Ce ne puteţi spune despre „competiţia” genurilor în literatură? Sunt genuri privilegiate, genuri în sufe¬rinţă (şi din perspectiva emiţătorului şi din cea a re¬ceptorului) ? Se poate vorbi de „popularitatea genurilor?
–– Desigur, există o popularitate (în timp) a genurilor literare (ca şi a bolilor, a viciilor, a virtuţilor). De câteva secole încoace, romanul este cel mai popular. La noi, critica e abundentă şi… căutată. Tocmai pentru că „critică”, adică surpriză şi personalitate, lumea e sătulă de enunţări autoritare şi uniforme. Îşi pune nădejdea în critici. Ne-ficţiunea (non fiction) pare a se bucura şi ea – în Occident – de o surprinzătoare popularitate. Să nu uităm crescânda vogă a cărţilor de ştiinţă popularizată.
–– Care e poziţia dv. faţă de experiment în literatură?
–– Depinde de rezultate. În principiu, experimentul în muzică, plastică şi literatură mi se pare a ţine de faza pregătitoare a operei. Opera-experiment este în general plictisitoare, agresivă şi înfumurată.
–– Credeţi că literatura prezentă în revistele de specialitate din ţară reflectă pulsul real al literaturii contemporane?
–– Aida de! Vreţi să glumiţi.
–– Ce vi se pare excesiv la reviste şi ce neglijat?
–– Excesiv, peste măsură, peste poate: balastul de banalităţi şi lozincărie. Nu avem reviste. La un moment dat, Viaţa Românească a încercat… nu i-a mers.
–– E destul de greu să se facă clasamente în literatură, în publicistică. Şi totuşi, vă întreb care consideraţi că sunt scriitorii români contemporani reprezentativi, de frunte, şi care reviste sunt cele mai izbutite?
–– Scriitorii de frunte, îi ştim cu toţii. În proză şi poezie (vii): Aug. Buzura, M. Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Bogza, Eugen Barbu (Groapa, Săptămâna nebunilor), D. R. Popescu (nu fără rezerve), Şt. Aug. Doinaş; speranţe: Horasangian şi mai ales Gabriela Adameşteanu. Dintre cei recent decedaţi: Caraion, Nichita, Preda, Sorin Titel, Dana Dumitriu. Bietele reviste… fac şi ele ce pot. Mai izbutite: Steaua, Familia, Convorbiri literare. Vatra? Cam prea prudentă… Şi „frică unde nu este frică”.
–– Cum vedeţi rolul revistelor studenţeşti, al căror colaborator statornic sunteţi, în promovarea valorilor culturale?
–– Ar putea juca un rol de seamă. Unele excelente: Echinox (e în cădere), Opinia studenţească (acolo e un cenzor straşnic, prof. Petre Ioan: ne-a interzis, pe Gh. Grigurcu şi pe mine).
–– Să acceptăm că vi s-ar da direcţia unei reviste. Pentru care aţi opta?
–– Mă ferească Dumnezeu. M-ar aresta după cel dintâi număr (încă în faza de şpalţ).
–– Ce program ar avea această publicaţie?
–– Scrisul liber, cuvântul liber, Viva la libertad!
–– Ce înseamnă acum pentru dv. actul creaţiei? Dar a scrie?
–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea şi efortul. Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de panică, apoi cele de euforie.
–– Ce înseamnă timpul pentru dv.?
–– Cel mai aprig duşman al nostru (Proust dixit).
–– Dar memoria? (Am în vedere şi o afirmaţie a lui Borges: „Imaginaţia e făcută din amintiri şi din uitare”).
–– Memoria e un receptacol înfricoşător, fără saţ: pe care noi îl umplem. Să ne străduim din răsputeri a-l umple cu fapte bune şi frumoase, pentru ca, la sfârşit, să nu ne cotropească – nemilos – cu amintiri urâte şi aprige regrete initile. Ca auxiliar de lucru: ferice de cei cu memorie bună (Napoleon, Iorga, Mircea Eliade…). Nici că se poate concepe un „om mare”, o operă mare, fără o memorie solidă.
–– Oglinda – un motiv, un pretext, un simbol. Ce e oglinda pentru dv.?
–– Un mister. O provocare. O ispită. Un farmec. E – ca şi stânga-dreapta – una din marile taine ale lumii create. Mă fascinează. M-a fascinat din copilărie. I-a fascinat pe foarte numeroşi pictori. Vedeţi: Las meniuas ale lui Velasquez (şi comentariile lui Michael Foucault).
Ca şi-n alte rânduri, Nicolae Steinhardt revine cu precizări :
“Iubite domnule Băciuţ,
La răspunsuri, la întrebarea ref. scriitori importanţi de astăzi aş adăuga: Ştefan Bănulescu, Alice Botez, Ioan Alexandru.
La speranţe: Ovid Moceanu.
La punctul: ce simt când scriu?
Oricine se aşează să scrie cunoaşte Ameţeala şi Panica. Fie că se aşează Goethe să scrie Faust, ori Eminescu să scrie Luceafărul, ori mă aşez eu să-mi scriu articolaşele, cronicuţele ori eseurelele, tot acelaşi sentiment năpădeşte pe cel ce ia condeiul în mână: un amestec de Frică şi Cutremur şi Nădejde nebună şi Mândrie şi Entuziasm şi dorinţă de a lăsa toate baltă spre a gusta o viaţă pământească simplă, fără de idei şi de blestemul scrisului.
Al Dvs.
N. St.”
Iată şi felicitarea expediată, de la Rohia, tânărului poet de mai vârstnicul său prieten, la trecerea din anul 1987 în următorul:
“Sărbători fericite,
La mulţi ani!
Nespusa bucurie a slăvitului Praznic al Naşterii Domnului să coboare asupra noastră revărsând în inimi pace şi linişte, iar Anul Nou să ne aducă sănătate, fericire şi, întru toate, bună sporire.
Cu sinceră şi caldă afecţiune,
N. Steinhardt”
Port cu mine, şi aici, volumul antologic „Anotimpul din colivie” de Nicolae Băciuţ. M-a tulburat, din el, o frumoasă rugăciune: „Tatăl nostru, carele eşti în cuvinte,/ mai dă-ne o viaţă când moartea ne minte,// mai dă-ne-un pământ sau măcar o apă –/ în ea să intrăm şi ea să ne-ncapă// întregi, vindecaţi, într-o altă rostire/în care să ardem ca focul în mire.// Tată al nostru, carele eşti şi nu eşti,/ Mai dă-ne cuvinte, ţărmuri cereşti ! » La fel, tulburătoare mi s-a părut şi „Pleoapa lui Homer”:”Sunt mai bătrân ca mine,/ sunt mai tânăr decât viaţa –/ cine-mi crede mie vârsta,/ la ce zi-i sunt dimineaţa?!// Sunt acelaşi care-ncepe/ să se nască în cuvânt,/ s-aibă sângele pereche,/ s-aibă umbra legământ.// Câtă margine de noapte,/ cât secantă la o zi,/ câtă viaţă, câtă moarte/ mă mai poate povesti?// Nu sunt eu şi nu eşti tu,/ nu ne-ajunge despărţirea,/ eu sunt ochiul stins sub pleoapă,/ tu îmi eşti privirea.”
Aproape de plecarea din Budapesta, îmi propun să reţin, şi pentru alte călătorii, acest cântec al depărtării, spus cu sufletul de Nicolae Băciuţ: Nu sunt eu şi nu eşti tu,/ nu ne-ajunge despărţirea,/ eu sunt ochiul stins sub pleoapă,/ tu îmi eşti privirea.// Masca de aur pusă pe masă –/ gata de drum,/ oraşul aşteptând/ să-ţi dea ce are mai de preţ:/ istoria nerepetată,/ eroii prinşi în ace şi şnururi de mătase;// unui oraş îi plac/ străinii/ cum florii-i plac/ îndepărtaţii fluturi/ ce în alt fel/ mireasma ştiu să-şi ia.// Şi toate-ţi spun „La revedere”/ şi-ţi cer să le priveşti/ ca un străin./ Şi să le spui: „La revedere!”
Dan Mucenic
