Îmi cer mii de scuze şoferilor de taxi de la RVR că nu m-am antrenat suficient cât să parcurg, pe jos, 3 kilometri cu sacoşele în braţe. Nu înţeleg de ce toţi dau ochii peste cap când solicit o cursă, pe banii mei, de la Carrefour Felicia până la Restaurant Cotnari. Deşi cursa face cam 7 lei, mă simt obligată parcă să le mai dau încă vreo 2 lei bacşiş pentru a coborî în siguranţă şi fără remarci sarcastice că i-am deranjat. De fiecare dată când ies din Centrul Comercial trebuie să fac filaj printre şoferii de taxi care aşteaptă la rând în parcare, în speranţa că voi găsi unul pe la vârsta a treia, mai amabil şi dispus să mă ducă până la destinaţie. I-aş scuti de această suferinţă, dar încă nu s-a inventat un autobuz numai pentru mine cu acest traseu. De cum te văd, te întreabă mai întâi unde vrei să mergi. Daca îţi deschid portiera sau nu e opţional. Opţiunea lor, nu a ta, ca şi client. Dacă sunt sinceră din prima şi mărturisesc că vreau să ajung doar până la Cotnari, primul semn evident de protest este că mă pun tot pe mine, clientul nostru… stăpânul nostru, să îmi târâi bagajele şi să le îndes singură în portbagaj. Nu m-ar deranja foarte tare dacă eu nu aş avea cam 45 de kilograme, iar sacoşele vreo 15. Pasul doi este sictirul în care pornesc taxiul, culminând cu discursul despre actuala situaţie economică. Concluzia evidentă este că preţul la litrul de benzină sau motorină e prea mare, distanţa pe care eu vreau să o parcurg prea mică, aşa că data viitoare să îmi fie ruşine să mai fac aşa ceva. Cred că, dacă aş fi în stare avansată de ebrietate, aş mirosi ca o pubelă şi aş înjura ca la uşa cortului, dar aş vrea să merg până la capăt Păcurari de exemplu, aş fi clientul perfect pentru vreo 20 de lei, că doar banii n-au miros, dar cunosc kilometrajul.
Mihaela Goginschi, 35 de ani, tehnician dentar
