Partida a fost scurtă. Ponta s-a dat servit. Băsescu a mai cerut o carte, o guvernare, adică. Apoi a plusat: „Vrei să fii prim-ministru?”. Ponta n-a marşat. Băsescu a rămas cu moşia şi, în sinea lui, l-a admirat pe tânărul până deunăzi cam necopt. Dacă accepta propunerea, Ponta ar fi dus USL-ul, ca premier pe nouă luni din 2012, sub 50% şi următorul prim-ministru nu ar mai fi fost un reprezentat al USL, ci din nou al PDL, care, în opoziţie fiind, ar fi crescut până la 30%.
Aşa a gândit Ponta. Se putea şi altfel? Nu. Pentru că Ponta nu ar fi putut forma o nouă majoritate decât cu sprijinul unui grup parlamentar din actuala coaliţie, iar acest grup putea să joace la vot după dictarea preşedintelui. Ar fi vrut Ponta să reîntregească salariile? S-ar fi opus acel grup (UNPR-ul ar fi fost). Cacealmaua din partida Băsescu-Ponta, dejucată de tripleta Antonescu-Ponta-Constantin, arată ceva: jocul la risc maxim al preşedintelui. Dacă Ponta ar fi jucat la fel, ar fi acceptat propunerea. Şi ar fi acceptat să aducă UNPR-ul în USL.
Ar fi redistribuit toate candidaturile USL în patru zări (PSD-PNL-PC-UNPR) şi ar fi avut toate resursele ţării pe mână pentru a juca tare în alegeri. N-ar fi scos un scor sub 50%. Dar Ponta n-a gândit aşa în cele zece minute cât a durat partida. Nici mai târziu. Abia când greii din PSD (Năstase etc.) i-au spus că riscul guvernării era mai mic decât riscul de a nu a apuca guvernarea după alegeri (de pildă, că la guvernare fiind, scădea şi riscul de a fi condamnat, el, Năstase), Ponta a înţeles ce pokerist slab a fost. Antonescu n-ar fi avut curajul să-i convingă pe penelişti că nu era bine să fie miniştri sub Băsescu. Dar după alegeri, nu tot sub Băsescu vom fi miniştri? De unde ştim noi că vom reuşi să-l suspendăm?
Băsescu joacă deja în acest film: se face din nou simpatic opiniei publice ca să poată evita suspendarea. Partida de poker cu Ponta din acest film face parte. Chiar şi aşa, refuzat de Ponta, Băsescu era obligat să facă publică „caseta tehnică” a partidei. Ca să dovedească opiniei publice că nu e un jucător fanatic, legat pe viaţă şi pe moarte de PDL, că nu urăşte USL-ul, că este un preşedinte de ţară, nu de partid.
După partidă, Ponta n-a mai ştiut ce are de făcut în lupta cu Băsescu. A înţeles că preşedintele nu e chiar un căpcăun. Şi-a format o atitudine mai cooperantă faţă de noul premier. Dar tot nu a ştiut ce să facă cu informaţiile care s-au jucat în partida aceea: dacă le fac publice, se vor supăra pe mine greii din PSD? Trebuia să accepţi, măi, prostănacule!!! Ăsta va scoate în public jocul său de-a cacealmaua! L-a scos. Şi Ponta era nepregătit să dea replica. A zis că Băsescu minte. Constantin a zis că Băsescu nu minţea, dar că îşi bătea joc de ei, iar ei s-au prins.
Problema, acum, nu este că USL-ul pierde puncte în meciul acestor declaraţii. Căci nu va pierde. Problema are să apară doar dacă USL-ul nu va putea lua guvernarea după alegeri. Povestea acestui meci de poker va deveni, atunci, pretext de debarcare a lui Băsescu din funcţia de preşedinte. Până atunci, vor fi, chiar curând, trei congrese ale celor din USL. Au fost iniţiate intempestiv tocmai pentru a restabiliza unitatea USL. Cacealmaua lui Băsescu a destabilizat-o binişor. Iar dacă Năstase va fi condamnat într-un proces sau altul, refuzul lui Ponta va fi regândit într-o cheie mult mai dramatică.
Ioan Buduca
