A existat un pact nescris între structurile de forţă ale statelor comuniste (Securitate, Interne, Armată) şi forţele politice ce au înlocuit partidele unice? Vor urma privatizări în ritm rapid. Capitalul naţional nu are timp să se formeze la nivelul celui străin. Ăla s-a format în sute de ani. Ce vom face? Vom da totul străinilor? Nu. Cadrele de elită vor fi capitalizate. Vom face o listă cu aceste cadre. Va fi nevoie să falimentăm nişte bănci ca să putem face această capitalizare rapidă. Abia apoi vom da drumul privatizărilor.
În Rusia n-a fost necesară falimentarea unor bănci. A existat lista secretă. Şi anumite cadre au primit în dar, la preţuri mici, mari felii din economia ţării. A venit şi rândul băncilor să fie privatizate. Cele care, la noi, au rămas în viaţă erau slăbite din pricina creditării noilor „capitalişti” cu milioane de carton pe care nu le-a mai cerut nimeni înapoi. Băncile au ajuns, la preţuri de nimic, pe mâna străinilor.
Asta a fost marea eroare a tranziţiei, în România cel puţin. N-am avut minte să conservăm măcar o mare instituţie bancară cu capital românesc. Mugur Isărescu nu are cum să justifice de ce a patronat senin eroarea aceasta, fără să prevină asupra riscurilor. Astăzi, suferă toată economia din ţară din cauza creditării. Dacă am fi avut o mare bancă românească, creditarea creşterii economice nu s-ar fi oprit la zidul crizei (presupunând că banca aceea nu s-ar fi umplut de creditele toxice ale bulei imobiliare).
Există ceva necurat în culisele acestei erori istorice de strategie? Da. Am fost lăsaţi să credem că Războiul Rece s-ar fi dus între complexele militaro-industriale. Nu a fost aşa. PIB-ul clasic (mărfuri şi servicii) era, în lume, de 11 ori mai mic decât adevărata armată care a învins în acest război: PIB-ul financiar (banii speculativi). Chiar dacă am fi vrut să păstrăm o mare bancă a capitalului românesc, forţa enormă a acestui PIB financiar ar fi înghiţit-o. Această forţă avea oferte de nerefuzat. Sfârşitul Războiului Rece a însemnat, de fapt, pierderea independenţei financiare în ţările ex-comuniste. Doar Rusia şi-a refăcut-o, vânzându-şi resursele.
Dar acel PIB financiar global de 11 ori mai mare decât PIB-ul global clasic era el însuşi o imensă bulă artificială care nu se mai putea susţine. În 2008, când s-a considerat că întoarcere comunismului nu va mai fi posibilă, bula a fost lăsată să se spargă. Sute de trilioane s-au evaporat. Azi, PIB-ul financiar global nu mai depăşeşte PIB-ul clasic decât de patru, cinci ori. Jumătate din banii speculativi ai lumii s-au topit după 2008.
Lumea trebuie să o ia de la capăt. Nu va mai fi dezvoltare pe datorie aşa cum a fost după al II-lea Război Mondial. Un nou model de dezvoltare este căutat. Sau măcar unul de stagnare decentă. Ceea ce, azi, numim austeritate nu e decât negăsirea acestui nou model de creştere economică fără îndatorarea statelor.
Abia, azi, după 2008 adică, ne putem da seama ce victorie semănând cu o înfrângere au repurtat democraţiile liberale în Războiul Rece şi care a fost preţul real al scoaterii comunismului din istorie. Câteva generaţii de aici înainte vor avea de plătit ratele acelui preţ.
Mihail Făgărășanu
