Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic
Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou. În liturghia romano-catolică 1 ianuarie este dedicată Fecioarei Maria. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.
În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”) – cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.
Obiceiuri și tradiții
În Austria, de revelion gospodinele fac nişte biscuiţi în formă de peşte, iar dacă după miezul nopţii muşcă coada de la peşte vor avea noroc.
Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.
În Grecia se coace pâine de anul nou, în care se ascunde un bănuţ. Ei numesc această pâine Vasilopita. Cine găseşte bănuţul, acela va fi cu noroc tot anul. În general, cine găseşte acest bănuţ apoi îl poartă asupra lui ca talisman. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.
În Anglia este obiceiul ca la miez de noapte, când se trage prima dată clopotul se deschide uşa din spate ca să plece anul ce a trecut, când trag clopotul ultima dată atunci deschid uşa principală ca să intre anul nou, între primul şi ultimul sunet al clopotului ţin toate uşile închise ca norocul să nu poată evada.
În Italia, cine vrea să aibă noroc în noul an, în noaptea de revelion poartă lenjerie roşie, peste care îmbracă ceva nou, ceva vechi şi ceva de împrumut. În multe locuri se aruncă cu obiecte vechi din geam. În unele regiuni se păstrează tot anul un pahar pentru lacrimi, care în această noapte este golit, şi cu el împreună şi tristeţea. Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.
În Scoţia, ţara castelelor cu stafii, norocul îl aduce primul venit în casă , care trebuie să fie un bărbat înalt, brunet, care are într-o mână o bucată de fier, un pantof şi în cealaltă mână o sticlă de wisky. Pantoful îl pune pe masă, apoi toarnă din wisky pe foc, toarnă gazdei, şi numai apoi poate să vorbească şi să dorească la mulţi ani.
În Spania, obiceiurile sunt asemănătoare cu cele din Italia, doar că poartă ceva îmbrăcăminte roşie primită cadou. Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.
În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot, pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele.
Revelionul
„Revelion” este un termen care vine din limba franceză, réveillon, un derivat de la réveil. La început, acest cuvânt era folosit pentru masa care avea loc în noaptea de Crăciun. În dicţionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, apărut la Iaşi, în 1851, prin „revelion” se înţelegea „cină după bal, mai ales la anul nou”, deci nu numai la sfârşitul anului civil. Astăzi, cuvântul „revelion” desemnează petrecerea care are loc în noaptea de 31 decembrie.
Jocul Ursului
Ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetătorii confirmând existenţa unui cult al acestuia, încă din paleolitic. Mai mult, cercetările antropologilor efectuate la Polul Nord, în Siberia, în Scandinavia şi în nordul al Americii au dus la concluzia că în sânul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezintă un animal sacru.
Cultul ursului era prezent şi la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis confirmă faptul că ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele şi olxis=urs). Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în satele bucovinene, căci se pare că ursul era venerat în Bucovina mai mult decât în orice altă parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane.
Pregătirea măştii-costum de urs pentru Anul Nou se bucură de o mare atenţie. Cea mai arhaică formă de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta mască s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obţinerea costumului din paie, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 m care, în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toată durata purtării costumaţiei. Masca iniţială din paie era aruncată în foc pentru a arde, simbolizând astfel moartea şi renaşterea vegetaţiei, odată cu trecerea anotimpurilor.
În unele părţi, forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, în timp ce în alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, în aşa fel încât reda fizionomia animalului. De la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos.
Jocul Ursului – urare
Vin cu ursul din pădure
C-amu s-o hrănit cu mure,
Ş-am venit cu el în sat
Să-şi câştige de mâncat.
De mâncat şi-a câştiga
Dacă oamenii i-or da.
Joacă, joacă, Niculai
Că ţi-a da moşu mălai
Şi ţi-a da şi cucuruz
Şi mălaiul lui Bojuţ.
Joacă, joacă, Moş Martine,
Că-ţi dau miere de albine!
Foaie verde de brăduţ
Ursul meu cu doi puiuţi
A venit la dumneavoastră
Să-l vadă oamenii mari !
Foaie verde de mălai
Ursul meu e de trei ani
De trei ani şi şase luni
Noaptea umblă tot pe drum
Ursul meu din Spania
L-am adus cu sania
Joacă, joacă, urs nebun,
Că de nu-ţi fac pielea scrum!
Ursul meu, când l-am adus
Se urcă pe lemne sus
Să mănânce cucuruz.
Joacă, joacă, ursule
Că s-or coace murele
Şi mai tare te-ai îngrăşa
Şi prin case ai juca.
Foaie verde de secară
Să ieşi, ursule, afară!
Foaie verde, baraboi
Hai, ursule, înapoi
Vine-o babă-n răsărit
C-un colac mare-mpletit,
Taie-n două, dă şi nouă,
Taie-n trei, dă şi lui Andrei,
Taie-n patru, dă şi lui Marcu.
De jucat am mai juca
Da afară-i noapte grea
Noapte grea şi fără lună
Ieşi, ursule, noapte bună !
Sorcova
Acest obicei îl găsim la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri. În loc de băţul împodobit cu flori de foiţă colorată, cum este la noi, la români, se mergea pe la case cu ramuri de măslin sau de laur, pentru a se face urări de Anul Nou. Înainte, sorcova se făcea din mlădiţe de copaci (de obicei meri sau trandafiri), care se puneau în noaptea de Sf. Andrei în apă, iar de Anul Nou, dacă înfloreau, aduceau mult noroc. Astăzi se pune, în loc de crenguţe, grâu în ghivece sau în farfurii care, după ce creşte verde şi frumos, se dăruieşte de Anul Nou celor dragi, făcându-li-se urări sau se păstrează în casă ca semn al viitorului belşug. Cuvântul „sorcova” este de origine slavă (sorok – 40, numărul corespunzând exact cu cele 40 de lovituri ce se dau cu sorcova asupra celui căruia i se urează, în timpul recitării colindului).
Pluguşorul
În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul – străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care descrie, cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Pluguşorul copiilor este tot un obicei străvechi agrar. În ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, clopoţei, tălăngi etc. Urarea este un lung poem în versuri, care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor.
Jocul caprei
Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul caprei.
Ca şi celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul Sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capră, ciobanul, ţiganul), măştile de draci şi moşi, care prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Claudiu Bran
