George Ogăraru: „Psihic nu l-am simţit la fel de tare ca până acum”
„Am vorbit ieri cu Mihăiţă şi iată care sunt noutăţile:
– mâna dreaptă o simte mai puternică, dar încă nu îşi poate folosi degetele normal
– muşchii abdomenului încep uşor, uşor, să reacţioneze la comenzi
– muşchii membrelor din partea stângă a corpului prezintă deseori contracţii involuntare (ceea ce poate fi un semn bun, dar în aceeaşi măsură poate fi doar o reacţie normală în urma unui astfel de accident şi nimic mai mult)
– psihic nu l-am simţit la fel de tare ca până acum, ceea ce mă cam îngrijorează
Are nevoie de susţinere acum, la fel de mult ca la început, pentru că ieri s-a atins un prag de 3 luni, foarte important, în urma căruia ar trebui ca noii muşchi şi nervi ai corpului să îşi reia funcţiile normale de dinainte de accident.
Aşadar, nu ne rămâne decât să ne rugăm în continuare pentru sănătatea lui şi, dacă aveţi dragoste, să îi mai trimiteţi câte un mesaj de susţinere! Vă mulţumim!”, scrie George Ogăraru pe facebook.
Mihăiţă Neşu, într-un interviu pentru revista clubului din Ghencea, în urmă cu 3 ani, cu puţin timp înainte de a semna cu formaţia olandeză Utrecht:
„Stau de multe ori şi mă gândesc cum a arătat prima zi în care m-am dus la fotbal. Sunt foarte sincer şi spun că nu-mi amintesc absolut nimic din acea zi”.
„Nu trebuie să stau prea mult pe gânduri pentru a-mi reaminti ce am făcut cu primii bani câştigaţi în fotbal. Am pus de o parte timp de vreo doi ani şi am reuşit să cumpăr un apartament în Bucureşti şi sunt foarte mândru de investiţia pe care am realizat-o”.
„Gândul meu fuge imediat către cei din familie atunci când trebuie să enumăr persoanele decisive din cariera mea. În ordine cronologică, i-aş menţiona pe următorii: Pe mama, pentru că mi-a dat viaţă şi m-a crescut în cel mai bun mod cu putinţă. Şi încă ceva important, nu m-a stresat cu şcoala. Apoi, tata, pentru că de la el am moştenit talentul şi pentru că e cel mai sever critic al meu şi mă ajută să-mi îmbunătăţesc calităţile şi să-mi corectez defectele”.
„Mi-aduc aminte cu mare plăcere şi de oamenii care mi-au marcat cariera de fotbalist, adică antrenorii importanţi pe care i-am avut de-a lungul anilor. În primul rând, este vorba despre Ioan Naom, tehnicianul de la juniori. A fost un antrenor deosebit deoarece a făcut din echipa de atunci o adevărată familie, fără de care nu aş fi reuşit să progresez şi să ajung aici. Apoi, sunt domnii Ştefan Iovan şi Victor Piţurcă. Ei au avut încredere în mine şi m-au adus la Steaua şi mai apoi la echipa naţională. Nu în ultimul rând, dimpotrivă, este vorba despre Oleg Protasov. A avut şi are încredere oarbă în mine, mai mare decât am chiar şi eu în mine. Cu el am avut cel mai bun sezon din carieră până acum”.
„Dacă a existat vreun moment de cumpănă în cariera mea? Să mă gândesc…Da, a fost un moment când chiar mă gândeam să renunţ la fotbal. S-a întâmplat în sezonul 2004-2005, când stăteam mai mult prin tribună şi îmi pierdusem încrederea în mine. Apoi, în vara lui 2005, a venit Protasov şi totul s-a schimbat în bine pentru mine”.
„Tot timpul când îmi revin în minte accidentările de care am avut parte, mă cuprinde un sentiment de tristeţe. Mi-aduc aminte că în toamna lui 2006, după ce m-am accidentat şi am fost nevoit să mă operez, chiar mi-a fost frică de faptul că nu voi mai putea juca la acelaşi nivel ca înainte. Din fericire, am rămas doar cu sperietura”.
„Stau câteodată şi rememorez reuşitele şi nereuşitele de până acum din carieră. De ce sunt cel mai mândru? În primul rând, de cele 3 titluri de campion al României. Apoi, de cele două calificări în grupele Champions League, dar şi de parcursul formidabil din Cupa UEFA în sezonul 2005-2006. Ca şi meciuri, nu voi uita partidele Steaua – Lens 4-0 şi Dinamo Kiev – Steaua 1-4.
Normal că am şi regrete. Din păcate, când mă uit în urmă, trebuie să recunosc că încerc şi astfel de sentimente. Cel mai mare regret? Greşeala de la debutul în echipa naţională, în meciul cu Coasta de Fildeş. Apoi, regret şi că n-am fost apt de joc pentru meciurile cu Real Madrid.
Care cred că a fost cel mai reuşit meci al meu? E destul de simplu, Steaua – Lens 4-0, jucat în toamna lui 2005 în grupa Cupei UEFA”.
„Cred că toţi jucătorii au vise, mai ales atunci când sunt la început de carieră. Care e pentru mine visul încă neîmplinit? Să joc în aceeaşi echipă cu nepotul meu într-un meci de Champions League”.
Claudiu Bran
