Tonitza (n.13 aprilie 1886 – d.26 februarie 1940) a fost un pictor al tristeţilor luxuriante, pline de culoare şi împregnate cu o muzicalitate tandră, care amintesc delicat de candorile sau subtilităţile acestei vieţi. S-a născut în Bârlad, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei şi Nicolae Tonitza.
La vârsta de 16 ani părăseşte Bârladul pentru a se înscrie la Şcoala de Arte din Iaşi. În anul următor pleacă în Italia, alături de nişte studenţi de la arheologie, iar când se întoarce debutează în arta picturii bisericeşti. Colaborarea cu revista "Arta Română" din Iaşi îl lansează în domeniul criticii de artă, croindu-şi astfel o carieră şi în domeniul publicisticii. La puţin timp pleacă în Germania, la Munchen, unde este admis la Königliche Bayerische Akademie der Bildenden Künste.
Apoi călătoreşte în Italia, şi la Paris unde se stabileşte preţ de doi ani, făcând studii după pictori celebri. Aici, în atelierul său de pe Montparnase îşi croieşte drumul spre originalitate, receptiv fiind la cuceririle inpresioniştilor şi ale postimpresioniştilor. În 1916, întors în ţară, se înrolează în armată unde cade prizonier pentru o vreme. După război se stabileşte în Bucureşti şi înregistrează participări la expoziţii şi ilustrări de cărţi, şi colaborează la publicaţii de orientare socialistă cu desene şi cronici artistice.
Iar după participarea la Bienala de la Veneţia se înscrie în "Grupul celor patru", alături de Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu. Urmează apoi câteva expoziţii în străinătate, la Barcelona, Amsterdam, Bruxelles care îi aduc un succes deosebit. Ceea ce rămâne absolut remarcabil în opera lui Toniza este candoarea, melancolia şi inocenţa pe care a sugerat-o în privirea copiilor pe care adesea i-a zugrăvit, şi care poartă peceta unei unice poezii. Este un soi de muzicalitate picturală în care se împleteşte la modul rafinat sau misterios, poezia cu realitatea. (Viorica Romaşcu)
