Termenul "binecuvântare" este traducerea româneasca a latinescului benedictio, care, la rândul sau, îl echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată.
Ziua a şaptea
Dumnezeu este singurul autor al binecuvântării si ea se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Prima fiinţă care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a facut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l.
Primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a Şaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le. Acest aşezământ a fost instituţionalizat de abia în vremea lui Moise, cand israeliţii au fost obligaţi să-1 respecte cu stricteţe în amintirea eliberarii lor din robia egipteană, ca zi de sfântă odihnă închinată Domnului.
Prin care se invocă darurile lui Dumnezeu
În vremea Noului Testament, Iisus Hristos Şi-a atestat dumnezeirea şi prin aceea ca S-a numit pe Sine Domn al sâmbetei, conferindu-i semnificaţia că orice facere de bine este, de fapt, o sărbătoare.
În lucrarea Sa de a revărsa harul dumnezeiesc peste făpturile chemate la mântuire, Domnul Hristos a binecuvântat copiii prin punerea mâinilor asupra-le, a binecuvântat cele cinci pâini cu care a saturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taină a binecuvântat painea şi vinul pe care le-a prefăcut în Trupul şi Sângele Său. Acestea sunt doar câteva exemple despre binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o acorda oamenilor în mod direct.
Există însă şi binecuvântarea inter-umană, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Binecuvântarea este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup.
Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvintează cu amândouă mâinile. În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se află la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvântează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o probă cu riscuri.
Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea dată cuiva de a face ceva. Pe lângă toate acestea, binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. (A.M.)
