Răspunsul pare a fi da, potrivit semnalelor din ce în ce mai precise.
Cu ce consecinţe?
În primul rând, să vorbim despre consecinţele posibile. La nivel regional, orice asemenea atac poate declanşa două tipuri de reacţii. Pe de o parte, la nivel statal, iar aici unitatea lumii musulmane este departe să constituie un motiv de linişte pentru liderii iranieni. În afară de violenţe, condamnări verbale, este foarte greu de crezut că forţele armate importante ale regiunii, cele egiptene şi siriene, vor dori măcar să se pună în mişcare, fie şi numai în amintirea eşecurilor trecute.
Cine-i va sta alături?
Lucrurile stau cu totul altfel dacă le privim din perspectiva mişcărilor fundamen¬taliste care pot dobândi un foarte periculos sprijin popular masiv şi, în con¬secinţâ, pot destabiliza situaţia la modul în care au reusit-o în Irak sau Afganistan.
De aici întrebarea următoa¬re: Cine va susţine Israelul? Nu mă refer aici la aspectul diplomatic, căci este cert că Rusia işi va folosi dreptul de veto pentru a bloca orice Rezolutie a Consiliului de Securitate care să legitimeze o asemenea acţiune militară sau să dea binecuvantarea unei forţe internaţionale sau unei coaliţii care să sprijine forţele israeliene. Rămâne posibilitatea implicării directe a forţelor americane şi a unor aliaţi ocazio¬nali reuniţi într-o nouă formulă de "război global împotriva terorii". Tehnic vorbind, desigur că este posibil. Politic însă, lucrurile sunt cu mult mai compli¬cate decât în momentul premer¬gător atacului asupra Irakului.
Va declanşa un asemenea atac un conflict regional cu posibile extensii spre unul care să implice şi alţi actori în afara celor zonali?
Opinia publică din SUA, nemaivorbind de cea din statele europene, nu şi-a revenit din şocul provocat de eşecul irakian şi de şirul constant de probleme mortale cu care se confruntă într-un Afganistan ce pare impo¬sibil de pacificat. Decizia de a deschide un nou front major de luptă va fi deosebit de greu de susţinut şi argumen¬tat, mai ales dacă Israelul va lua decizia de a apela la arsenalul său nu¬cle¬ar pentru o lovitură preven¬tivă împotriva unui stat care nu poseda (încă) acest tip de arme. Chiar dacă, parcă repetand în copie scenariul Irak, BND, servi¬ciul de informaţii externe ger¬man, are deja pregătit un raport care va fi dat curând publicităţii şi unde se arată, că Iranul continuă "cu intensitate maximă" pregătirea pentru realizarea primelor două bombe nucleare care ar putea fi operaţionale în câteva luni, "neexistând niciun fel de dubiu posibil… ca programul de rachete construite în Iran are scopul exclusiv de a le face compatibile cu capete nucleare".
Israelul va avea, ca şi altădată în trecut, posibilitatea de a invoca principiul supravie¬ţuirii naţionale, amintind de ame¬ninţările multiple lansate de liderii politici iranieni în dorinţa lor "de a şterge Israelul de pe hartă". Iranul, la rândul său, va putea invoca statutul de ţară agresată şi, drept urmare, abilitat să ceară ajutorul internaţional. Primele apeluri vor fi către ţările lumii musul¬mane, dar următoarele, cele mai importante, vor fi adre¬sate către aliaţii săi tradiţionali politici şi economici, Rusia şi China. În afara unui sprijin politic cert, oare vor mai reuşi să obţină şi altceva, inclusiv un eventual sprijin logistic sau, un şcenariul de coşmar, o prezenţă militară străină pe teritoriul iranian?
Singurul lucru cert este că sunt reunite şi gata de explo¬zie o serie de componente ale unui conflict major. Brusc, se dese¬nează nu doar perspectiva, şi aşa tragică, a unui conflict Israel-Iran, ci a unuia care să antreneze forţe cu impact global. Singura speranţă este că marii actori realizează care ar putea fi implicaţiile şi că modelul Irak-Afganistan a oferit tuturor o lecţie imposibil de ignorat.
Adrian Claudiu Rusu
