Necredinţa este orbirea sufletului. Ea începe să se manifeste ca o pâclă care se aşează încetişor peste simţurile sufleteşti, împiedicându-l pe acesta să perceapă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, după o perioadă, sufletul nu se mai întreabă nimic despre cele duhovniceşti, ci devine cu totul lumesc.
Cuvântul trebuie folosit doar făcând binele
Într-adevăr, cât de trist este ca sufletul, aceasta dimensiune îngerească a omului, să se preocupe de mâncare şi de bani. Cât trebuie să se întristeze Dumnezeu de fiecare dată când omul îi perverteşte lucrarea! Pricina de meditaţie trebuie să ne fie şi cuvântul lui Hristos: "Fără Mine nu puteţi face nimic"! Căci chiar şi răul pe care îl facem, îl facem folosind puterile pe care ni le-a sădit în fire Dumnezeu-Cuvântul şi pe care ar fi trebuit să le folosim făcând binele. Aceasta este deplina iubire a lui Hristos! Că ne-a creat şi ne-a dat chiar şi libertatea de a i ne opune. Şi astfel, sufletul orbit lucrează lumeşte cu puterile sale duhovniceşti. Necredinţa face ca sufletului să-i placă cele rele, căci pentru el lumea nu mai este un dar pe care trebuie să-l transfigureze prin mântuirea sa; pentru omul necredincios, lumea este spaţiul în care îşi desfăşoară existenţa sa mică ce frizează absurdul.
Credinţa arvuneşte lumea cea veşnică
Credinţa ne face pe noi să pregustăm dulceaţa înveşnicirii noastre în Hristos. Necredinţa îndepărtează de om această veşnicie. Omul necredincios nu rămâne decât cu vremea, cu vremea în care e. El nu se mai mişcă înspre Dumnezeu, ci omul necredincios este rob al timpului, al plăcerilor şi durerilor veacului acestuia. Toţi suferim însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de necredinţă. Diferenţa însă între omul credincios şi cel necredincios, din acest punct de vedere, este că primul acceptă tratamentul şi se însănătoşeşte, în timp ce al doilea nu are încredere în medici şi nu se tratează, iar necredinţa lui se manifestă ca un cancer.
Omul frumos, omul urât
Dacă sfântul este omul frumos, cu delicateţe modelat de Meşterul Cel Desăvârşit, omul necredincios este omul urât. Omul necredincios este plin de bube şi despuiat. Între cei duhovniceşti, el este pricină de mare milă; cum să nu-ţi fie mila de unul care nu doar ca e diform, dar este şi orb şi se crede Adonis? Aceasta este cea mai dureroasă realitate a omului necredincios: că cei care au vedere duhovnicească îi văd urâţenia, dar el se crede frumos. Şi este frumos, dar după standardele lumii acesteia, după unităţile de măsură ale universului căzut. Dar, cu toată această pâclă aşezată pe ochii sufleteşti ai necredinciosului, din când în când răzbat străfulgerări. Lumina lui Hristos este prea mare pentru a fi biruită, şi ea "luminează pe tot omul ce vine în lume". Hristos învinge, acolo unde nimeni nu mai crede că este posibil.
Lumina lui Hristos
Aşa că nădejdea nu trebuie să ne părăsească pentru niciunul dintre cei necredincioşi. Mai ales pentru cei care ne vrăjmăşesc, a căror şansă de salvare din adâncul răutăţii suntem noi, cei care putem arăta că există şi o altfel de lume, şi o altfel de existenţă decât cea supusa moralei îndoielnice a veacului acestuia. Dacă noi întoarcem spatele omului necredincios, pe drept vom fi judecaţi mai aspru decât aceia. Pentru că ei sunt orbi, dar noi vedem. Chiar şi aşa păcătoşi cum suntem, prin noi Hristos, dacă voim, poate răspândi lumina Invierii Sale, lumina lumii celei noi. (A.M.)
