În Biblie găsim numeroase pasaje divin inspirate despre iubire ca modalitate directă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Iată unul dintre acestea, din capitolul (Pavel – „Corinteni”, 13), şi care vorbeşte despre iubire într-un mod absolut divin. Pe lângă aceasta, citatele unor genii ale lumii, atestă splendoarea putinţei de a iubi.
“Credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea…” „Chiar dacă aş putea vorbi în multe limbi omeneşti şi în cele îngereşti şi n-aş avea deloc dragoste, aş fi ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să pot să mut şi munţii din loc şi dacă n-aş avea deloc dragoste, nu aş fi nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare; ea este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie; nu este suspicioasă; nu se poartă necuviincios; nu caută folosul său; nu se mânie; nu se gândeşte la rău; nu se bucură de nelegiuire; ci se bucură cât mai des de adevăr, bine şi frumos; acoperă totul, crede în tot ceea ce este bun, divin şi elevat, nădăjduieşte şi crede în tot ceea ce este adevărat şi binefăcător, suferă totul cu smerenie. Dragostea este ceva tainic şi dumnezeiesc şi tocmai de aceea nu va pieri niciodată.
Proorocirile se vor sfârşi, limbile vor înceta, cunoaşterea va avea sfârşit, însă dragostea va rămâne mereu nesfârşită. Căci, dacă acum cunoaştem în parte şi proorocim în parte, atunci când cu ajutorul dragostei vom ajunge la desăvârşire, acest „în parte” se va sfârşi (pentru că vom deveni una cu Totul lui Dumnezeu). Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat de tot ce era copilăresc. Acum (datorită ignoranţei) vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci (când vom fi pe deplin uniţi cu Dumnezeu Tatăl) vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (de Dumnezeu). Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. (Pavel – „Corinteni”, 13).
Arta autentică este inspirată de iubire. Fiind aspectul esenţial al existenţei umane, iubirea a fost (şi este) investită cu numeroase valenţe lumeşti şi spirituale, iar sensul acestui cuvânt a cunoscut pe parcursul istoriei numeroase definiţii şi interpretări, în funcţie de curentele filosofice existente, dar şi de gradul de elevare spirituală a celor care emiteau respectivele judecăţi. Numeroasele aforisme despre iubire, expresii inspirate, de care abundă literatura tuturor timpurilor sunt o dovadă că iubirea a fost dintotdeauna esenţa vieţii spirituale a omenirii, pentru că, de fapt, ea este chiar sursa acesteia, orice manifestare artistică autentică fiind inspirată de iubire.
Fără iubire este vrăjmăşie şi distrugere. „O, Iubire plină de transfigurare! – artele frumoase sunt copilele tale; tu ai călăuzit întâia oară pe pământ sfânta poezie, singura hrană a sufletelor nobile, care trimit din singurătate cântul lor dumnezeiesc celor mai îndepărtate generaţii, îndemnându-le prin cuvinte şi gânduri, inspirate de cer, la fapte glorioase; tu aprinzi din nou în inimile noastre singura virtute folositoare muritorilor, Tu eşti Mila care aruncă uneori o umbră de surâs pe buzele nefericitului condamnat la suferinţă şi tu faci să renască fără încetare puterea cea divină şi zămislitoare a fiinţelor, fără de care totul ar fi haos şi moarte. Dacă ne-ai părăsi, tu, iubire, Pământul ar ajunge neroditor; vieţuitoarele ar fi vrăjmaşe între ele; soarele – foc vătămător, iar lumea – jale, spaimă şi distrugere universală.” (Ugo Foscolo).
Iubirea înlătură egoismul brutal. „De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiţi; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu preţul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârşav păcat – egoismul brutal.” (Panait Istrati)
Transfigurarea prin iubire. „Este posibilă iubirea veşnică, cu o singură condiţie: să fie suficient de intensă, purificată de accidental, de memorie, nuanţă şi amănunt, de toate elementele prea concrete care au determinat-o, pentru ca astfel ea să se înscrie, fără efort, în modelul cel mai pur şi transfigurator al dragostei.” (Alexandru Ivasciuc). „Sunt îndrăgostit. E-un paradisiac curcubeu/ deasupra lumii sufletului meu.” (Nicolae Labiş). „Dragostea sublimă şi adevărată este un sentiment divin, transfigurator, complex, al cărui factor esenţial este duioşia. În dragoste trebuie să existe un sentiment de dăruire, o dorinţă de a proteja, un imbold de a face bine şi de a procura plăcere şi fericire – o lipsă deplină de egoism.” ( W. Somerset Maugham). „Când iubeşti intens şi transfigurator şi transfigurezi fiinţa iubită, nu există nimic mai frumos decât să dai, să dai mereu, tot, tot, viaţa, gândurile, trupul, tot ce ai, să simţi că mereu dai şi să fii gata să rişti totul pentru a da şi mai mult.” (Guy de Maupassant).
„Iubirea…o pasiune, o flacără divină, purtând în ea, indiferent de este durabilă sau nu – ca şi propria noastră condiţie umană – şi, fericire, şi viaţă.” (G. Meredith). „Îndrăgostitul, când dragostea-l copleşeşte,/ iubeşte şi transfigurează cusurul fiinţei ce-o iubeşte.” (Molière). “Cât de sărac şi nefericit este acela care nu poate să spună: „Sunt beat, mai mereu, de vinul cel tare al iubirii”,/ Cum poate el să simtă în zori uimirea firii/ şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?” (Omar Khayyam).
