Istoria se clădeşte din clipe. Iar clipele, ca şi făpturile, nu sunt niciodată identice între ele. Fiecare clipă, fiecare moment are propriile-i exigenţe, pe care, dacă nu le îndeplineşti, înseamnă că eşti fie depăşit de evenimente, fie că nu te poţi ridica la nivelul cerinţelor acestora.
Trăim, acum, un moment excepţional, de care depinde însuşi destinul multor generaţii de trăitori pe pământul acestei ţări. Un moment care obligă la luciditate, concentrare şi forţă decizională. Declinul economic este evident. Statul, prin Guvernul său, e slab, necompetitiv. Iar naţiunea este îndatorată cum n-a mai fost vreodată. Cu toate acestea, lipsa de determinare a politicienilor care deţin puterea e îngrijorător de evidentă.
Şeful statului colindă prin biserici, prin târguri pe unde se întâmplă petreceri, promite că se va duce şi pe inexistentele şantiere de investiţii, se răsteşte în direcţia băncilor străine şi a Uniunii Europene, critică încropeala pe care el a hotărât s-o transforme în Executiv, dar nu reuşeşte să transmită poporului niciun mesaj coerent. Se împleticeşte în explicaţii tehniciste, pe care nu le stăpâneşte, discută, după ureche, grave chestiuni economice, dar nu dă niciun semnal clar. Se războieşte, însă, cu presa, care – pare a o spune în cunoştinţă de cauză – îi apare mai rea decât Securitatea. Chestiune de optică.
Miniştrii dau sentimentul că vin din altă lume sau, oricum, din altă ţară. Sunt străini de realităţile româneşti, n-au capacitate de anticipare a evenimentelor care se apropie şi nu bâlbâie atunci când e vorba să ia vreo decizie. Dar pun presiune asupra cetăţenilor, sugerându-le, fără încetare, că o vor duce din ce în ce mai rău. De parcă ar fi fost aleşi de aceşti cetăţeni masochişti doar pentru a le pricinui rele. Unii ajung la diperare, cum a fost cazul ceferiştilor. Dar numai de asta nu se sinchiseşte Radu Berceanu.
Trăim un timp în care nimeni n-are habar de nimeni. Poliţiştii fură în plină stradă, luând taxe de protecţie de la amărâţii care vând pe marginea drumurilor, de la cei care încalcă legile de circulaţie sau de la patronii de mici magazine sau cârciumioare de cartier. Totul în văzul lumii. Care tace, a scârbă. Exemenele, indiferent de care, se vând şi se cumpără. La fel se întâmplă cu dreptatea din Justiţie. Nimic nu are ţinută dreaptă. Se ia mită pretutindeni: în şcoli, în spitale, la ghişeele instituţiilor publice, la colţ de stradă, prin sediile ministerelor. Sărăcia a slăbit nervii naţiei. O naţie bolnavă şi semianalfabetă. Pusă pe harţă, iubitoare de gâlceavă, făcându-şi idoli de femei de joasă condiţie şi din flăcăi care-şi arată muşchii şi înjură la fiecare cuvânt.
E zgomot, aglomeraţie şi murdărie, oriunde ai merge prin lumea noastră urbană. Într-un orăşel ca Panciu iluminatul noscturn a fost sistat, din lipsa banilor. Şomajul tehnic a devenit o situaţie de invidiat. Salariile şi pensiile sunt în pericol. Sindicatele au căzut la pace cu guvernanţii şi par a se certa cu aceştia aşa cum se ceartă, de faţadă, cele două partide care guvernează iresponsabil.
Momentul pe care-l trăim impune responsabilitate, dar tocmai ea lipseşte din atitudinea celor în care ar trebui să ne punem speranţele. Dar şi ele, speranţele, au ajuns să ne părăsească, înlocuite de lehamite. A trecut deja o jămatate din acest an complit, de coşmar. Nimeni nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă, decât că avem nevoie de tot mai mulţi bani pentru a cumpăra tot mai puţin. Cinici, gvernanţii rânjesc atunci când ameninţă cu noi reduceri de salarii sau cu şomaj.
Puţinii oameni cinstiţi care mai trăiesc în România sunt oripilaţi de spectacolul pe care-l oferă actuala Putere, pe cât de neputincioasă, pe atât de obraznică. Acum, în plină perioadă de concedii, se coc scenarii sumbre, cum ar cel al reducerii la jumăate al agenţiilor guvernamentale. Ceea ce nu s-a reuşit face de la începutul lui 2009, se împlineşte tocmai când omul se odihneşte.
Parlamentul a uitat cu totul de propria-i menire şi s-a transformat în istanţă de judecată, scoţând la iveală mereu alte comisii, care se îndeletnicesc doar cu, vorba lui Emil Boc, tăiatul frunzei la câini. Aşa cum procedează şi cel mai sus numit, deşi vrea să creeze impresia că asudă cu gândul la bunăstarea unei populaţii care a uitat să mai fie popor.
Exigenţele momentului sunt mari, dar cei care au fost mandataţi de cei mulţi să dea piept cu ele şi să le găsească soluţii sunt mici din cale-afară. Dar ne vor chema curând la urne. Cu noi promisiuni fără de acoperire. Uneori te gândeşti că, poate, surzenia este o binefacere.
Horaţiu Vlăsceanu
