Bucureştiul din perioada interbelică părea să fie destul de nonconformist. Aşa se poate explica practicarea celei mai vechi meserii din lume cât şi normarea acesteia prin reguli clare, care aveau rolul de a proteja clienţii şi practicantele de boli venerice ori de abuzuri.
Însă multe din prostituate prestau în locaţii clandestine. Şi atunci ne punem întrebarea dacă casele de toleranţă din Bucureştiul interbelic funcţionau legal sau erau doar acceptate tacit? Se spune că unele funcţionau legal, cel puţin de la finalul secolului al XIX-lea. Existau şi locaţii clandestine prin zonele mărginaşe, dar mai numeroase erau prostituatele care practicau clandestin. Locaţiile clandestine erau adesea braserii, varieteuri precum "Salata" din preajma Gării de Nord, cluburi de noapte etc.
Poveşti cu Regele Carol al II lea
Sunt chiar destule poveşti despre personalităţile vremii care aveau contact cu varii fetiţe. Unul dintre aceştia era însuşi Regele Carol la II lea care frecventa aceste locuri, mai mult sau mai puţin secrete, cum ar fi pe Ştefan Furtună, Calea Plevnei, Calea Moşilor, Hanul Solacolu etc. Regele Carol al II lea, spre exemplu, fecventa fetiţele de pe strada Brezoianu, iar acestea ştiau foarte bine orele când majestatea sa obişnuia să se plimbe cu maşina prin aceste locuri. Carol al II lea era afemeiat, potrivit presei vremii sale. "Problema" lui era ştiută de multă lume şi chiar a intrat în folclor încă din timpul domniei sale. Una dintre poveştile aminteşte cum, după o aventură amoroasă cu una dintre fetiţele străzilor dun Craiova, s-a rătăcit, la un moment dat, prin periferiile oraşului. Până la urmă, intrând într-o crâşmă decrepită, a dat peste un croitoraş care l-a îndemnat cum să iasă din aceste locuri rău famate.
Nu înainte însă de a fii recunoscut de însuşi croitorul care i-a descâlcit drumurile deocheate ale regelui nostru. Că de, croitorul nostru mai făcuse niscaiva haine pentru boieraşi, şi putea recunoaşte de la o poştă ţinutele unui înstărit, darămite a unui rege. A zâmbit complice către regale Carol, acesta apreciind la rându-i: “se vede că îţi cunoşti bine meseria!” Apropo de scandalurile din presă, a exista unul în aceea perioadă, când, pe la mijlocul anilor 1930 se anunţa venirea unei actriţe elveţiene, pentru premira unui film în care jucase. Aceasta a primit invitaţia de a cina cu majestatea sa Carol al II-lea. Ea ştia că era un mare curtenitor şi a fost încântată de invitaţie pe care oricum era greu sa o refuze. În toiul nopţii, o ambulanţă a venit la palat pentru a oferi primul ajutor invitatei. Leşinase dintr-un motiv nedivulgat oficial, dar care demonstra, de altfel reacţia acesteia în faţa unui erotism ieşit din comun al regelui. A doua zi Bucureştiul vuia, iar prin redacţiile ziarelor, prin birturi şi cârciumi nu se comenta un alt subiect.
Felinarul Roşu
În afara de “Crucea de Piatră”, "fetiţele" de alt nivel financiar erau întâlnite prin locuri mai puţin obişnuite precum cabareturile Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele selecte ale unor hoteluri precum Bulevard, Lido, Continental, Ambasador, Hotel de France etc. Erau apoi intermediarii precum vestitul George Talianu, ucis pe neaşteptate de un birjar nervos pentru că nu îi plătise călătoria. În rândul prostituatelor nu se întâmplau cu predilecţie crime. Foarte des erau întâlnite sinuciderile, fie din cauza mizeriei (în actualul Hotel Universal a fost un caz în interbelic), fie din cauza promisiunilor neonorate ale clienţilor. Fireşte, că prostituatele aveau şi porecle. Dacă în Evul Mediu erau chemate în variate feluri precum "mititico", şi erau numite "podarese" sau "talience", la început de secol XIX erau poreclite grizete, dar multe aveau porecle haioase precum: "Napoleon", "Cur de Fier", "Lia Magazia" etc. care erau renumite în interbelic. Însă, odată cu răspândirea prostituţiei au apărut şi bolile, Sifilisul a avut efecte devastatoare, fapt remarcat şi de medicii români în perioada de dezvoltare a igienei şi medicinei publice. Se spune că printre cei infectaţi în acest mod au fost nume răsunătoare ale poeziei româneşti, alături de alte personalităţi cunoscute. Prostituţia de tip instituţionalizat, sub forma caselor de toleranţă, a cunoscut o mare înflorire, mai ales în perioada interbelică.
"Emblema" a fost reprezentată de celebra "Cruce de Piatră" din cartierul Dudeşti, segregată de alte zone ale Bucureştiului, prin tradiţionalul "felinar roşu". În bordelurile de la nivelul întregii ţări lucrau "târfele cu condicuţă", înregistrate legal la poliţie şi examinate periodic medical. Încăperile erau sordide, iar condiţiile igienice dintre cele mai proaste. Totuşi, o mare parte dintre vârstnici îşi amintesc şi astăzi cu "nostalgie" de aceste locuri, în care au avut pentru prima dată o legătură sexuală cu o femeie, care i-a iniţiat în tainele amorului. Alături de prostituţia tolerată de stat, cea de stradă, ocazională sau sistematică şi fără autorizaţie era extrem de răspândită în capitală şi în alte oraşe ale ţării. Prostituţia s-a practicat în marile unităţi hoteliere situate în zone cu mare trafic turistic cum sunt: Constanţa, Timişoara, Brăila, Galaţi, Arad, Oradea, Baia Mare, Suceava, Braşov, Predeal, Bucureşti.
Condiţia practicării era o înregistrare prealabilă la Poliţie şi la Serviciul Sanitar în evidenţa prostituatelor, după îndeplinirea cerinţelor legate de o limită de vârstă şi stare de sănătate. Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultaţii periodice şi primeau o condică ce constituia atât noua «identitate», cât şi permisul pentru exercitarea acestei ocupaţii. Atât prostituatele, cât şi casele de prostituţie erau clasificate minuţios în mai multe categorii, fiind supuse unui regim diferit de impozitare şi drepturi sociale. În casele de toleranţă, schimbul bani-sex era coordonat de persoana care conducea afacerea, o damă sub denumirea populară de «ţaţă». Prostituţia individuală sau «singuratică» era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă sau la intrarea ei. (V.R.)
