Cred că trebuie să fie foarte interesant să-ţi citeşti, peste timp, jurnalele ţinute cu grijă şi absolută sinceritate. Regret enorm că n-am reuşit să duc mai departe numeroasele încercări de a îmi nota, de-a lungul timpului, gânduri, întâmplări, ba chiar şi vise. O selecţie a unor astfel de însemnări, aşa cum a realizat, la senectute, Michel Tournier în „Jurnal extim”, ar fi putut fi interesantă, şi, îndrăznesc să cred, nu doar pentru mine. Acum e deja prea târziu pentru o asemenea întreprindere.
Marele şi lucidul prozator francez a ştiut să aleagă, din numeroasele-i caiete în care a notat fragmente din operele scriitorilor dragi lui, dar şi fapte de viaţă pe care le-a considerat, în momentele alcătuirii volumui, semnificative, renunţând la orice fel de datare sau localizare în spaţiu. Cu toatele, alcătuiesc un mozaic sensibil şi, adesea, pilduitor, din care vă ofer ceea ce eu, cu întreaga-mi subiectivitate, am desprins.
„Profit de pretextul anului nou ca să le dau un semn anumitor prieteni de care n-am mai auzit vorbindu-se. Cel mai sigur mod de a pierde un prieten este să-i laşi lui, mereu, iniţiativa reluării contactului. Mai devreme sau mai târziu, nu va mai face niciun gest.” Nedumerire: de ce să dai semn doar celor despre care n-ai mai auzit nimic? Îi laşi pe ceilalţi să aibă, necontenit, iniţiativa reluării contactului?
O însemnare îmi aduce în memorie câteva imagini din minunatul roman al chinezului Sai Jie – „Balzac şi mica crotoreasă”, pe care, cu siguranţă, la vremea aşternerii notaţiei de mai jos, Tournier nu-l citise: „Oralul şi scrisul. Astăzi, cei mai mulţi oameni sunt analfabeţi. Evident, nu reiese de aici că sunt inculţi. Cultura lor se transmite pe calea orală pe care radioul, televiziunea şi cinematograful au îmbogăţit-o fabulos. Am făcut cunoştinţă la Calcutta cu o utilizare admirabilă a oralităţii. Trebuie amintit că India are o considerabilă producţie cinematografică, dar care nu iese în afara graniţelor. Indienii sunt înnebuniţi după aceste filme. Copiii ale căror bande populează străzile n-au bani de bilete.
Ei cotizează ca să-l trimită pe unul dintre ei să vadă filmul. Îl aleg pe cel mai descurcăreţ, pe cel mai volubil. Misiunea lui e redutabilă, pentru că trebuie apoi să povestească cercului săi de camarazi filmul, în toate amănuntele, şi trebuie să răspundă la întrebări. Minunata recuperare a cinematografului prin arta imemorială a povestitorilor.” Singura deosebire dintre cele spuse de Tournier şi istorisirea lui Sai Jie este că, deşi tot nişte copii povesteau, ascultătorii lor, mereu curioşi, devenid, cu încetul, entuziaşti, erau nişte maturi dintr-un sat uitat de lume.
„Când călătoresc, observ întotdeauna, fascinat, anumite case necunoacute. Pentru că o casă conţine întotdeauna un progrfam de viaţă – fericită sau nefericită. E o posibilitate şi astfel o invitaţie. De ce să nu trăieşti acolo? Orice casă e bântuită de un trecut obscur şi de u n viitor radios – sau viceversa.” Această reflecţie mă duce cu gândul la anii adolescenţei, când colindam, de mână cu Mirela, seara, pe străzile din Giurgiu sau chiar din alte oraşe. Deşi amândoi ştiam că nu e un obicei frumos, nu rezistam tentaţiei de a ne arunca privirile spre ferestrele luminate din preajmă, suprinzând un colţ de cameră sau o scenă domestică, după care urmau supoziţiile cu prvire la condiţia socială a celor care locuiau acolo, la gusturile lor artistice, la atmosfera din casă.
Am fost şi am rămas fascinat de luminile ivite, noaptea, la geamurile blocurilor. Îmi crează a senzaţie liniştitoare. Uite, îmi spun, şi acolo trăiesc oameni care se iubesc, ascultă muzică, plănuiesc sau pur şi simplu veghează. Îmi amintesc că, într-o zi de Crăciun de prin anii 70, fiind într-o delegaţie de documentare gazetărescă, mi-au dat lacrimile văzând, în nenumărate încăperi luminate, scânteile artificiilor din brazii de sărbătoare. Mă simţeam singur şi păgân. Dar nu ştiam, pe atunci, ceea ce mi-a dezvăluit, cu limpezime, Tuornier: „Sărăcia unui popor se măsoară după splendoarea sărbătorilor sale. Invers, creşterea treptată a nivelului de trai e însoţită de treptate dispariţie a festivităţilor.”
În România, şi azi sărăbtorile sunt splendide, contrastând cu monotonia ce domneşte în restul timpului. Nu mă refer, desigur, la cei care sărbătoresc, mitocăneşte, cel puţin în fiecare week-end, dacă nu chiar în fiecare zi pentru că, având prea mulţi bani şi prea puţină minte de folosit, nu ştiu să facă altceva. Dar asta nu înseamnă că toată viaţa lor e o sărbătoare, ci, dimpotrivă, o inutilă şi plictisitoare, prin obsesivă repetiţie, pierdere de timp.
La Izvoru, zilele nu seamănă vreodată una cu alta, aşa cum nu seamănă între ei pomii de diverse specii sau cărţile asupra cărora îmi aţin ochii ceasuri în şir. Şi sărbătoarea e continuă, dar ea este rodul neastâmpăratei şi mereu creativei naturi. De aici, dintr-o margine de lume românească, vă voi ţine aproape, pe mai departe, de însemnările pline de miez ale lui Michel Tournier.
Dan Mucenic
