Stilul rococo este un stil al luminozităţii, al fastului, al plăcerilor lumeşti, al desfătărilor, pe un fond al bogăţiei detaliilor luxuriante şi al ornamentelor. Apare imediat după triumfătorul şi gloriosul stil baroc, în Franţa, fiind asociat cu regele Louis al XVlea, care a domnit între anii 1715-1774.
Denumirea acestui stil vine de la franţuzescul rocaille, care înseamnă scoică, tocmai pentru a reliefa forma rotundă, împopoţionată. Rococoul mai e definit de mulţi dintre cronicarii de frumos ca o artă feminină, cu gust senzual, în care artiştii subliniază, la modul special, amănuntele şi rafinamentul decorului. Dacă în pictură acest stil se distinge printr-o cromatică plăcută, luminoasă, în arhitectură rococoul are un rol absolut decorativ. În Italia, rococoul chiar apare ca o exagerare a barocului. Şi astfel în acest loc se creează multe opere laice, dar şi câteva biserici care se disting prin eleganţă şi rafinament: Bisericile Annunziata şi Sf. Clara din Neapole, Santa Croce şi Santa Chiara (Sf. Clara) din Lecce, catedrala din Siracusa, Biserica Iezuiţilor din Veneţia (opera lui Domenico Rossi) etc.
Iar în Franţa se află şi aici câteva bijuterii ale rococoului: Capela Palatului din Versailles (lângă Paris), Orato¬riul din Avignon, capela Visitatio din Le Mans s.a. Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate a Mariei Antoineta, stilul acesta reliefa cu destulă ostentaţie bogăţia ornamentaţiei vecină cu opulenţa, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinaţie, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative şi a designului interior, toate la un loc creând un fel de tratare cu indulgenţă superioară a întregului curent în prima treime a secolului al XIX-lea, când rococoul a atins apogeul. Reprezentanţi de seamă în pictură se disting: Watteau, Fragonard, Francois Boucher, Tiepolo. Oricum, stilul rococo s-a impus în lumea criticilor de artă prin anii 1850, pentru ca într-un final să fie înlocuit de neoclasicism.
Viorica Romaşcu
