Primul gând, intrând în curtea casei mele de la Izvoru, m-a trimis în urmă cu decenii. Giurgiu era pe atunci tot un fel de sătuc. Locuiam, împreună cu cele trei femei care mi-au ocrotit copilăria, într-o curte lungă, împreună cu încă aproape o duzină de alte familii. Casa noastră era situată în apropierea centrului, a vestitului Turn cu ceasornic.
Aveam în dreptul ferestrelor un petic de grădină, bine îngrijit, pe care am învăţat să-l lucrez de mic. Tot acolo era plantat un brad, adus de mătuşa mea după un concediu petrecut la Borsec, pe când aveam vreo 3 ani, şi care a crescut repede, drept şi semeţ. Acolo, în preajma spaţiului unde creşteau, în devălmăşie, sumedenie de flori, dar mai cu seamă cârciumărese, dalii, crizanteme şi tufănici, citeam ore-n şir, aşezat într-un chese-long vechi, cu lemnul revopsit, an de an. Către ceasurile amiezei, când soarele verii trimitea lumea prin odăile răcoroase, priveam în departe pâlcurile de copaci dintr-o ogradă vecină, unde niciodată, câtă vreme am locuit eu acolo, adică peste 20 de ani, n-a avut nimeni casă. Un teren plin de salcâmi, de roşcovi, de corcoduşi, de duzi şi de meri, ale căror fructe ne strepezeau gurile, căci nu apucau vreodată să se coacă, în afara acelora din vârf de tot, la care ajungeau doar cei care aveau harul căţăratului şi pe care ni le aduceau, dulci şi roşii, celorlalţi, mai mici, mai graşi ori mai nevolnici.
La fel şi acum, îmi las ochii să se-nfigă-n zare, unde se zăreşte pădurea tânără de salcâmi, sau îi îndrept către pomii înverziţi din preajmă, care, neverosimil, sunt chiar ai mei şi-mi vor sta aproape până când n-am să mai am puterea de-a-i vedea.
Mi-a fost greu să aleg prima carte pe care să o deschid aici, aşezat în apropierea fântânii care, curând, va fi umbrită de un tei zvelt, îndrăzneţ, cu multe mlădiţe crescute în preajmă-i. Mă decid pentru ultimul volum tradus la noi al lui Michel Tournier – „Jurnal extim”. A fost aşternută într-un sat din apropierea Parisului (la o distanţă ceva mai mare de capitala Franţei decât aceea dintre Izvoru şi Giurgiu), în al cărui prezbiteriu a locuit vreme îndelungată, şi încă locuieşte, la cei 85 de ani ai săi.
Michel Tournier notează cu seninătate, dar nu detaşat. Îşi iubeşte pomii din grădină, îi observă atent, îi admiră sau îi compătimeşte, aşa cum vreau să cred că am să fac şi eu, cu timpul. (Străfulgerare: simt că reîncep să învăţ, aici, la Izvoru, să citesc aşa cum o făceam în adolescenţă – cu profundă empatie, regăsindu-mă în personaje, gânduri şi întâmplări. Este cel mai simplu şi mai pasional – devenind, la vârsta mea, şi pasionant – mod de lectură, cel primar. Să citeşti cu sufletul, cu senzaţiile treze, cu imaginaţia mereu vie – iată o voluptate pe care n-am trăit-o de mult şi nici nu mai speram să mă încerce vreodată. Dar, uite, e posibil şi acest miracol. Astfel trec prin paginile lui Tournier: ca şi cum aş fi el.) Atentului cărturar francez i se întâmplă ceea ce mi s-a întâmplat şi mie, până astăzi de dimineaţă: „La ora 3 noaptea, mă trezeşte o furtună violentă.
Răbufnirile de vânt fac pereţii casei să tremure. Sufăr pentru copacii mei, pe care-i aud vuind puternic afară. Mă întreb care va pieri, unul dintre cei trei pini parasol, unul din tei, castanul? În zori se lasă o linişte de moarte. Ies ca să inspectez locul. Nicio catastrofă, dar grădina are un aer buimac, asemenea unui obraz peste care a trecut o imensă tristeţe”.
I-aş îndemna pe tineri să citească în acest mod – sensibil, cu bucurie şi cu implicare – chiar şi când vor atinge tărâmul maturităţii. Marea lor problemă nu trebuie să fie aceea de a se transforma în critici literari cu inimi uscate, ci, mai întâi, în participanţi la cele petrecute şi simţite în textele pe care le parcurg. Să nu ezite, aşa cum fac şi eu de mult timp, să zmângălească, din iubire, filele tipărite, marcând, după tipicul fiecăruia, ceea ce ar trebui reţinut sau revăzut peste vreme, asociind textele diverşilor autori cu propriile lor gânduri şi simţiri. Aşa procedez acum, apropiindu-mi acest jurnal, care nu s-a vrut a fi „intim”, ci, la antipod, „extim”, alăturând felurite obervaţii, adunate de-a lungul anilor, după îndemnul pe care autorul l-a adresat unor elevi, aşa cum eu însumi făceam, atunci când eram profesor:
„Scrieţi în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufleteşti, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Şi veţi vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veţi scrie mai bine şi mai uşor, dar, mai cu seamă, veţi avea o pradă mai bogată de consemnat. Pentru că ochiul şi urechea voastră vor învăţa să decupeze şi să reţină din informa magmă de percepţii cotidiene ceea ce poate să treacă în scrisul vostru. La fel cum privirea unui mare fotograf înconjoară şi încadrează scena care poate deveni o imagine.” La ce-mi pot conduce gândurile vorbele de mai sus? La nenumăratele jurnale începute de-a lungul vieţii, la nenumăratele observaţii făcute ca jurnalist, dintre care multe au rămas întipărite pe retina memoriei, dar şi la câţiva dintre admirabilii fotoreporteri cu care am lucrat ani şi ani, fie că ei s-au numit Aurel Mihailopol, Paul Agarici, Victor Rădulescu, Elena Ghera, Valeriu Tanasoff, Emil Plecan, Constantin Cioboată sau Gheorghe Cucu.
Reiau cartea, urmărind numeroasele semnalări. Iată un citat din Emile Zola, care-mi confirmă că n-am greşit atunci când am abandonat gazetăria, în momentele în care senzaţionalismul ieftin care precumpăneşte astăzi în presa noastră (inventat fiind de alţii, demult, dar abandonat în favoarea documentării scrupuloase şi a nuanţării inteligente) abia de se întrevedea: „Iată că sunt treizeci de ani de când, în fiecare dimineaţă, înainte de a începe lucrul, deschizând cele şapte sau opt ziare care mă aşteaptă pe birou, înghit găluşca. Sunt sigur că e acolo, parcurg alert cu ochii coloanele şi rar se întâmplă să n-o găsesc. Atac grosolan, legendă injurioasă tivită cu tâmpenii sau cu minciuni, găluşca se arată în ziarul de ici, când nu e în ziarul de colo. Şi eu o înghit cu complezenţă”. Ei da, asta fac şi eu, dar mă simt mult mai bine înghiţind-o, chiar cu noduri, decât preparând-o şi oferind-o semenilor pe post de informaţie sigură, obiectivă şi dezinteresată.
Am să revin la jurnalul lui Michel Tournier îndată ce treburile grădinii, care nu acceptă amânare, îmi vor oferi un cât de scurt răgaz.
Dan Mucenic
