Da, o iubesc pe Nikita! E departe, dar are asupra mea o putere imensă. Ea e motivul pentru care mă trezesc zâmbind în fiecare zi. Ce şansă că am cunoscut-o ! Nu, nu mai credeam în iubire, dar ea, ea e atât de specială pentru inima mea… Mă simt de parca aş fi centrul universului…
Parcă o văd… suntem doar noi doi. Mirosul de beţişoare parfumate inundă aerul. Petalele de trandafir zac nemişcate pe mătasea de pe patul mare, din mijlocul odăii. Lumânările te lasă mai mult să ghiceşti obiectele din jur. Sorb o gură de şampanie, după care pun paharul pe masă. Îi cuprind chipul în mâini şi o privesc fix în ochi. Îi spun că o iubesc. Mă cuprinde un freamăt pe care numai în prezenţa ei îl simt. Ating obrazul catifelat uşor, ca pe o petală de floare. Un zâmbet fericit mi se aşază pe buze. Îşi trece degetele prin părul meu. Simt mângâierea luminii lumânărilor. Respiraţia ei devine muzica mea. Îşi atinge buzele de ale mele. As vrea ca preludiul să dureze o veşnicie…
Ca prin vis, simt cum se deschide o uşă. Aud un glas. E soacră-mea: ,,Iar ai încurcat sticla de ţuică cu aia de furadan, fir-ai al dracu’ de beţivan, să pleci de pe bătătura mea că ne-ai mâncat zilele, jigodie ordinară care eşti…”. Polonicul din mâna ei mă loveşte nemilos în moalele capului. Un gumar bine direcţionat mî izbeşte în zona sensibilă, deasupra genunchilor (şi soacră-mea poartă 44 la picior!). Mă prăbuşesc.
,, Ah, Nikita, iubito, dragostea mea, soa-re-le meeeu…”.
Florin Mănăilă
